Italiencele - o comedie amară

O comedie amară la debut nu-i deloc rău pentru Napoleon Helmis, care este evident că iubeşte filmul românesc pre-revoluţionar pe care mai toată lumea îl huleşte. Probabil că în infinita sa înţelepciune şi erudiţie profund regretatul profesor George Littera avea o percepţie mai subtilă, insuflată şi foştilor săi studenţi. Dar regizorul pare familiarizat şi cu alte producţii din centrul şi estul Europei de la Jiri Menzel la Kusturica. Lansarea de la Cinema Union, cinemateca studenţiei noastre, a fost spectaculoasă prun decorul ad-hoc de pe scenă, de unde nu lipsea motoreta, un personaj şi simbol al reuşitei în străinătate, un afiş cu Jeni (Mara Nicolescu) şi Lenuţa (Ana Ularu) şi o atmosferă de teatru bun.

Povestea unor ţărănci care au plecat în Spania la căpşuni şi s-au întors din Italia, de la struguri, aşa se cheamă acum, căci este lesne de presupus ce carieră au îmbrăţişat, este una coerentă şi destul de amuzantă, la noi la ţară, unde amănuntele sunt chiar mai subtile ca întregul, de la discotecile cu proiecţii deocheate la alegeri de primari cu un trecut mai mult decât dubios şi trucuri de captarea bunăvoinţei alegătorului. (Mai ţineţi minte cum se spunea că dacă Ceauşescu ar fi adus câteva vapoare cu banane, populaţia s-ar fi mulţumit şi nu s-ar mai fi revoltat? Aici trocul electoral e cu "teneşi")

Remarcabilă este franceza lui Dragoş Stemate pe post de teleast francez venit să filmeze dansuri din România, evident căluşul care este cel mai cinematografic. Tânărul actor care a jucat şi la Nottara într-o piesă a lui Fernando Arrabal care a plecat în turneu în Franţa unde în public a fost chiar autorul, cândva şi oaspetele Institutului Francez din Bucureşti. Acolo se poate şi mai bine desfăşura alături de Victoria Cociaş, interpretând pe însuşi autorul şi pe mama acestuia. Meritoriu este tocmai faptul că deşi aparţine unei noi generaţii stăpâneşte limba lui Molière şi nu numai pe cea a lui Shkespeare.

Actorii în general joacă firesc, iar pentru Mara Nicolescu cred că deja UCIN-ul ar putea să se gândească la un premiu. Nuanţele sunt infinite, ştie să dea eleganţă unui personaj din topor fără să pară nimic fals sau nelalocul său. Iar cuvintele mai neplăcute la rostit le dresează spre a fi în favoarea ei ca să nu se pună într-o senzaţie jenantă pentru că trebuie să le pronunţe.

Costel Caşcaval este înduioşător de îndrăgostit şi plin de umor până şi la conferinţa de presă, iar Vlad Zamfirescu are o dicţie perfectă ceea ce dovedeşte că defectele de neclaritate a sunetului sunt perfectibile. De la Irina Dinescu am fi aşteptat un rol mai lung pentru expresivitatea ei de Drew Barrymore, iar Ana Ularu are valenţe de perfecţionare întrezărite şi în Damen tango.

Poate că Napoleon Helmis va face totuşi şi un film cu personaje dintr-o lume cu ceva mai multă carte, ca să nu spun elitistă. La al doilea eventual...

Notă: 2 din 5 posibile, pentru încurajare şi câteva poante reuşite, şi o atmosferă ca de vacanţă la ţară pentru cei veniţi de la oraş.