Agitaţie - Italiencele

Italiencele - povestea a două surori dintr-un sat oltenesc, Jeni (Mara Nicolescu) şi Lenuţa (Ana Ularu) - e un film care vrea să placă. Se vede după forfota şi gălăgia pe care le cultivă, după disponibilitatea de a opri povestea în loc pentru a aprofunda o anecdotă sau pentru a mai colecţiona două-trei oltenisme simpatice, după replici ca "Dă-te dracu' de Bin Ladin!" (un beţiv), "Mai dă un rînd de genocid!" (un beţiv către cîrciumar) sau "Aţi auzit de Brâncuşi, de Cioran, de Ionescu?" (un proxenet român indignat către o echipă de filmare franceză). E ceea ce se înţelege de obicei printr-un film "plin de viaţă", deşi nu cred că agitaţia Italiencelor este chiar viaţă; e prea ostentativă, prea îndîrjită - simţi că cineva s-a dat de ceasul morţii să anime fiecare cadru pentru ca tu să nu te plictiseşti, şi uneori, atunci cînd cadrul abia mai respiră de atîţia poliţişti români şi documentarişti francezi, de atîţia lăutari şi căluşari, simţi nesiguranţa regizorului-scenarist Napoleon Helmis: e la debut şi vrea să fie prietenul tău.

Nimic rău în asta, mai ales că Helmis nu e genul de autor care, după ce s-a bălăcit în balcanism, să se scuture scîrbit şi să se caţere undeva pe o culme, deasupra personajelor sale, de unde să le dea în cap cu verdictul său - subumanitate. Helmis pare să-şi placă toate personajele şi, la rîndul lor, actorii le interpretează cu plăcere. De unde să începem? Hai să păstrăm frumuseţea pentru mai tîrziu şi să cinstim nasoleala. Cei trei nasoli ai filmului sînt fandositul Fane (Emil Hoştină), dezlănţuitul DJ Barosanu' (Ovidiu Niculescu) şi şeful lor, Giovani (Vlad Zamfirescu), care cu mustaţa, inflamabilitatea, călătoriile lui europene şi fiţele lui de superstar, pare să fi învăţat arta nasolelii de la personajul acela stupefiant din Pisică albă, pisică neagră de Kusturica - gangsterul care la sfîrşit se făcea - la propriu - de rahat. El are un moment, în discoteca satului, cînd pune mîna pe microfon şi începe să cînte, şi e delicios de clar că, în timp ce se sparge în figuri, se priveşte din afară şi îl vede pe Banderas. E una dintre fazele prin care filmul îşi asigură votul de simpatie al publicului. Cît despre Jeni, cum să nu cedeze? Înainte de a pleca să facă afaceri în străinătate, Giovani i-a fost iubit, iar acum s-a întors cu două contracte de muncă în Spania, pentru ea şi sora ei: o dovadă de iubire atît de frumoasă, încît Jeni nu mai observă micile probleme - faptul că acele contracte sînt cam scumpe la vedere sau faptul că iubitul ei pute atît de tare a "peşte", încît probabil că-l simte şi lumea care trece prin faţa cinematografului.

Episodul plecării începe bine, cu suspans (există şi un om bun, interpretat de Costel Caşcaval, care încearcă s-o oprească pe Jeni), complicaţii comico-aiuristice (omul cel bun este Mutul căluşarilor şi nu poate să-şi iasă din rol) şi detalii rău-prevestitoare (babele îşi fac cruce la trecerea fetelor); dar aproape că se rătăceşte în bîlci (Mutul înarmat ţine pe loc un tren, legîndu-se de şină) şi în lungi ocoluri. Partea bună este că nici Mara Nicolescu, nici Ana Ularu nu par nişte simple victime. Nicolescu are acea combativitate haioasă care practic defineşte o good-bad girl şi îi asigură un loc de VIP, inaccesibil mimozelor, în inima spectatorului; iar Ularu se deplasează cu o siguranţă tulburătoare prin zonele acelea mai fisurate (şi mai interesante) ale inocenţei - inocenţa plictistită de ea însăşi, grăbindu-şi propriul sfîrşit, grăbindu-se la întîlnirea (inevitabil vătămătoare) cu experienţa. Sînt două femei de care ne pasă: vrem să vedem cum vor reuşi să se ţină pe picioare după lovitura pe care le-o va da Giovani, şi cum vor da înapoi. Şi chiar în momentul în care ele se întorc (din Italia, nu din Spania), filmul se transformă într-o fuşereală, ca şi cînd Helmis ar fi bătut din palme şi ar fi strigat: "Hai să facem totul varză!" Dacă, pînă la un punct, povestea nu mai ştia cum să se lungească şi să se îngraşe cu incidente şi poante minore, acum nu mai ştie cum să-şi expedieze îndatoririle majore - înfruntarea dintre Jeni şi Giovani (miza e primăria satului), adevărul despre experienţa italiană a fetelor (oare va fi dezvăluit de Giovani ca să le compromită, sau îl va mărturisi Lenuţa?) -, ca să ajungă mai repede la final. Şi nici măcar n-ajunge. Pare să se oprească undeva, la întîmplare. Dar toate astea nu par să-i descumpănească pe spectatori. Publicul cooperează cu Italiencele: e filmul unui om care, la rîndul lui, şi-a dat toată silinţa să coopereze, şi, pentru spectator, satisfacţia de a fi băgat în seamă de un regizor român e o senzaţie relativ nouă - suficient de nouă ca să poată fi confundată cu satisfacţia de a vedea un film bun.