Odisee cu căpşuni - Italiencele

De ani buni într-un sat oltenesc (oricare) nu se mai întâmplă nimic în afară de Dansul Căluşarului. Singurele locuri în care te poţi distra sunt discoteca şi, respectiv, cârciuma, în funcţie de vârstă. Pentru Jeni şi Lenuţa există însă un loc unde poţi ajunge cineva: în Spania, la cules de căpşuni. Drumul spre Spania are însă un ocol neaşteptat pentru că nu întotdeauna lucrurile sunt ce par a fi.

Pentru români se pare că a existat în toate timpurile un tărâm al făgăduinţei spre care să se îndrepte, unde să facă bani şi de unde să se întoarcă oameni căpătuiţi. Arareori însă aceste tărâmuri au fost atât de răsunătoare precum America bunicilor şi Spania culesului de căpşuni. Modul în care regizorul Napoleon Helmis a ales să vorbească despre aventura spre cea de-a doua destinaţie în lung metrajul său de debut, e inedit, interesant şi nu lipsit de imperfecţiuni. Jeni şi Lenuţa sunt două fete pe care acasă nu le mai aşteaptă nimic bun şi pentru care plecarea în Occident înseamnă sfârşitul tuturor problemelor. Ademenite de proaspătul iubit al lui Jeni, cele două pornesc la drum şi se trezesc la graniţă fără paşapoarte, călătorind clandestin spre o destinaţie necunoscută. Apoi sunt vândute unor proxeneţi în Kosovo, iar apoi trimise "la produs" în Italia. La întoarcerea în sat, Jeni şi Lenuţa au două poveşti complet diferite: una a zilelor însorite de cules struguri italieni şi alta pe care nu o spun nimănui.

Filmul începe în forţă, cu o vitalitate şi o prospeţime reconfortante, şi pătrunde îndrăzneţ în viaţa personajelor sale de care pare să se apropie cu multă abilitate. Dansul Căluşarului din sat şi prestanţa Mutului (Costel Caşcaval) te aruncă adânc într-o poveste delicată şi pe alocuri nemiloasă (drumul spre graniţă trece pe la o mănăstire unde fetele ar vrea să se oprească, însă măicuţele, cu pistolul la tâmplă, le conving ca Occidentul e cea mai bună alegere). Însă se pierde undeva pe drum, în piedicile unui scenariu stăpânit cu greu, plutind până în final într-o nesiguranţă stângace. Şi sacrifică astfel exact momentele în care tensiunea ar fi putut deveni paroxistică sau râsul ar fi putut izbucni. Italiencele însă nu merită nici pe departe să fie considerat un rebut. Povestea lor este spusă cu o delicateţe neaşteptată pentru un film românesc, îndepărtându-se hotărât de sordid şi refuzând cu încăpăţânare să se întristeze. Rezultatul este o dramedie ce se ocupă exclusiv de resursele nebănuite de recuperare ale românului şi nu de obiceiul lui încetăţenit de a se da cu capul de pereţi. A nu se vedea însă o dată cu Sex Traffic-ul (2004) lui David Yates pentru că unul sau altul ar putea părea complet nelalocul lui.