Trei filme ratate într-unul singur - Italiencele

Înaintea lansării debutului său în lungmetraj (Italiencele, 2004), regizorul Napoleon Helmis făcea următoarea "declaraţie pe propria răspundere" (vorba unui personaj al său): "Am vrut să spun o poveste, nu să fac un film". Din păcate, n-a reuşit nici una, nici alta. Din materialul epic strâns de cineast (care a scris şi scenariul) s-ar fi putut face nu doar un film (bun), ci trei; doar că regizorul nostru s-a pierdut printre poveşti - şi mesajele pe care ar trebui să le transmită aceste poveşti - şi a cam uitat de film.

Italiencele ar putea fi segmentat în trei părţi. Prima dintre ele, cea mai lungă şi cea mai bine realizată, ocupă aproape o oră de film. Trama epică principală este aceeaşi din Asphalt Tango (1996), numai că a fost mutată în mediul rural oltenesc: Gigel (Costel Caşcaval) încearcă prin toate metodele s-o convingă pe Jeni (Mara Nicolescu) să renunţe la mirajul căpşunilor spaniole şi să rămână împreună cu el în sat, săraci dar cinstiţi; ca şi în filmul lui Nae Caranfil, toate eforturile sunt zadarnice. Mai complică schema narativă sora lui Jeni, Lenuţa (Ana Ularu) şi doi şmecheraşi "occidentalizaţi", Giovani (Vlad Zamfirescu) şi Fane (Emil Hoştină). O excelentă găselniţă este introducerea ritualului popular al Căluşarilor şi al Mutului (cel care nu are voie să vorbească timp de 40 de zile), care creează câteva bune momente comice.

Această primă parte, dacă ar fi fost adusă la dimensiuni de lungmetraj, ar fi putut constitui o comedie dramatică acceptabilă şi un debut promiţător. Numai că regizorul-scenarist a simţit că mesajul filmului său nu ar fi suficient de puternic. Aşa că a introdus mai întâi o paranteză epică de câteva minute, din care aflăm, prin vocea lui Jeni, că surorile au ajuns de fapt în Italia, nu în Spania, dar că şi-au împlinit şi aici visele. În fine, a treia parte a filmului urmăreşte reîntoarcerea celor două eroine în satul natal. Se dezvoltă acum o altă intrigă posibilă (lupta pentru primărie dintre foştii iubiţi Jeni şi Giovani), numai că nici aceasta nu este dusă până la capăt. Iar principalul mesaj al filmului pare a fi unul social: fetele noastre de la ţară nu ar trebui să alerge după căpşuni, pentru că pot deveni victime ale traficului de carne vie din Balcani (ca "italiencele" noastre, care, cum aflăm în final, nu ajunseseră nici în Italia, ci în... Kosovo).

Personal, nu înţeleg defel de ce, dacă a vrut să transmită acest mesaj social, regizorul a cosmetizat iniţial, pe scurt, experienţa "balcanică" a celor două surori, pentru ca apoi să reducă acest episod cu potenţial dramatic la o singură scenă. Nu era mai nimerit să se concentreze asupra episodului Kosovo, pentru a obţine o dramă (cvasi)documentară cu un puternic efect asupra publicului? La fel, Napoleon Helmis ar fi putut opta pentru o comedie "sexistă", centrată pe lupta pentru putere dintr-un sat uitat de lume, cu discursuri politice diverse (feministe şi misogine, pro-occidentale şi naţionaliste), cu pomeni publice şi scandaluri pre-electorale. Trei direcţii posibile, trei filme ratate.

Început bine, Italiencele este expediat spre final din motive greu de descifrat. S-a încurcat Napoleon Helmis între atâtea fire epice posibile? (În paranteză fie spus, în film sunt mai mult multe poveşti decât v-am lăsat eu să înţelegeţi.) A ales cineastul soluţia mesajului social pentru o ulterioară valorizare etică, care să compenseze carenţele estetice? Nu au mai existat suficiente fonduri şi a fost preferat finalul cel mai scurt? Din păcate, ceea ce ar fi putut fi - după prima oră de peliculă - o comedie dramatică bună despre "mirajul Vestului" s-a transformat într-un ghiveci cinematografic.

Pentru a încheia totuşi optimist această cronică, trebuie să spun că, pe lângă actori (fără excepţie convingători, în ciuda scenariului defectuos), principalul atú al filmului este... situl său internet: nici o producţie românească nu a beneficiat până acum - şi probabil nici nu va beneficia prea curând - de o promovare online atât de profesionist făcută (dacă nu mă credeţi, vizitaţi www.italiencele.ro şi vă veţi convinge). Este, desigur, un pas mic pentru acest film, dar şi unul uriaş pentru cinematografia autohtonă. Măcar la acest capitol să ne apropiem şi noi de căpşunile occidentale...