Ziua 6: Eu pot, eu sunt magician - FITS, 2011

Mai ţineţi minte cântecelul? Eu da. Îl repet de fiecare dată când vreau să prind curaj sau când vreau să dau unei discuţii o notă amuzantă. E una din replicile care mi-a rămas cel mai mult înţepenită în creier după zecile de emisiuni Abracadabra, cu Magicianul şi cu Abramburica. Pentru asta am dat ieri, 1 iunie 2011 (da, chiar de Ziua Copilului) o fugă în Parcul Sub Arini. De fapt pentru a retrăi momentele acelea magice pentru orice copil. La vreun sfert de oră depărtare de Piaţa Mare a Sibiului, într-un parc care aduce mai mult a pădure, Magicianul Marian Râlea, înconjurat de sute de copii spunea la microfon povestea lui Făt Frumos. Uimitor cum după atâta timp, chiar şi puştii de 6-7 ani, mai aplecaţi către jocurile electronice decât spre poveşti, îl ascultau fermecaţi. Emisiunea nu mai este difuzată demult, iar locul ei a fost luat de desene animate mai agresive. Şi cu toate astea copiii îl strigă în continuare "Magicianuleee".
 
Fără un decor anume, complicat construit, ajutat doar de un foişor care trona în mijlocul parcului ca un mini-castel, Magicianul construia o poveste. Copiii din centru şi părinţii amuzaţi de pe margine ascultau fascinaţi cuvintele lui. Cu toţii făceau parte din scenariu, un scenariu puţin cam haotic, un melanj între magie, fabulos şi câteva elemente religioase (apelul la Doamne-Doamne care-l ajută pe Făt Frumos să treacă peste greutăţi). Făt Frumos, căluţul fermecat, prinţesa, servitorii, chiar şi Muma Pădurii, puşti aleşi din public, erau cu toţii personaje în lumea minunată a Magicianului. Cu toţii îl urmau şi-l ascultau cu sfinţenie.
 
O vreme mi-a fost teamă că spectacolul va fi un fiasco, dar mâna de fier a lui Marian Râlea a reuşit să-i ţină pe toţi în poveste. Chiar şi pe adulţii adunaţi pe margine cu zâmbetul pe buze.
 
Mi-a dat senzaţia că e puţin trist şi copleşit. De parcă, nimic nu va putea egala perioada Abracadabra. Dar Magicianul a fost neobosit, mai neobosit decât puştii care, cu obrajii roşii de atâta alergătură, îşi trăgeau sufletul pe vreo bancă. A alergat prin tot parcul, îmbrăcat cu o vestă portocalie-roşiatică, a încercuit foişorul, a vorbit, a povestit, a râs cu poftă, a îmbrăţişat copiii.
 
Îl ştiu pe Marian Râlea doar din rolul de Magician şi îi mulţumesc că mi-a oferit posibilitatea de a visa, de a-mi imagina că sunt prinţesă. Probabil că la vârsta aia nu era foarte greu, dar astăzi pentru mine este un reper al copilăriei. Mi-au fost recomandate spectacole de-ale lui, printre care şi Îngropaţi-mă pe după plintă de la Teatrul Bulandra. Ştiu că a continuat povestea Abracadabra, cu un teatru interactiv (cam ce a făcut şi ieri, de 1 iunie). Dar niciodată nu am vrut să îl văd. Mi-a fost teamă că voi fi dezamăgită, că imaginea mea despre el şi inocenţa de atunci îmi vor fi spulberate. E adevărat, nu m-am simţit copil ieri. Gândesc prea mult, poate. Dar e clar că magia Magicianului e încă vie. Iar asta o dovedesc sutele de copii care-l sorbeau din ochi în Parcul Sub Arini.