Cîteva cronici - FITS, 2011

Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu a împlinit în 2011 optsprezece ani. O vârstă ce stă sub semnul energiilor debordante, a încrederii în viitor şi a dorinţei de afirmare. Genericul Comunităţi sub care s-a desfăşurat ediţia cu numărul XVIII exprimă tocmai capacitatea acestui colos de a reuni artişti de pe întreg mapamondul (nu doar din întreaga Europă, ci şi din spaţii culturale mai îndepărtate precum SUA, Japonia, Canada, China, Israel, Emiratele Arabe Unite).

Publicul acestui festival este cu siguranţă unul răsfăţat. Un iubitor de teatru ar trebui să colinde lumea întreagă pentru a putea avea parte de o asemenea diversitate de stiluri artistice, de modalităţi particulare de reflectare a existenţei. Pentru operatorii culturali prezenţi la Sibiu efervescenţa atmosferei cât şi iniţiativa unei burse de spectacole, au deschis cu siguranţă calea unei interacţiuni profitabile. Evenimente au fost pentru toate gusturile: spectacole de dans, teatru, muzică, lansări de carte, conferinţe speciale, ateliere, lecturi publice, expoziţii, desfăşurate în cele mai variate locaţii, de la cele convenţionale până la cele underground precum pub-urile şi discotecile, Piaţa Mare a oraşului, incinta unor spaţii comerciale. Sibiul s-a transformat el însuşi într-o mare scenă, un deziderat al Teatrului Naţional "Radu Stanca", concretizat de mai bine de un an printr-un proiect numit chiar Cities on stage, ce urmăreşte realizarea unor reprezentaţii acolo unde tinerii se întâlnesc, în vederea atragerii lor înspre teatru.

Paleta fiind foarte largă, multe dintre spectacole desfăşurându-se în acelaşi timp, ar fi fost cu siguranţă imposibil pentru cineva să se bucure de întreaga ofertă. Am încercat totuşi să fiu prezentă la cât mai multe evenimente. Am ratat din păcate în prima seară Idiotul lui Eimuntas Nekrošius, despre care se spune că este cel mai important regizor lituanian al tuturor timpurilor, dar m-am desfătat în seara următoare cu Visul unei nopţi de vară într-o distribuţie multiculturală (Franţa, Senegal, Taiwan, Camerun, Congo, Portugalia, Angola şi Quebec), un spectacol plin de culoare, dominat de un aer vesel şi fantezist, pus în scenă de Richard Demarcy, o ilustrare cum nu se poate mai potrivită a conceptului de teatru naiv, dezbătut de regizorul francez alături teatrologul George Banu într-o conferinţă specială.

Aceeaşi candoare şi spirit ludic le-am regăsit într-o altă punere în scenă a unui text de Shakesperare, Furtuna, în viziunea regizorul roman Victor Ioan Frunză, un spectacol de "magie în sufragerie" cum a fost el numit de scenografa Adriana Grand. Faptul că este gândit pentru un spaţiu foarte mic nu reprezintă deloc un impediment pentru creatorii acestei feerii, ci din contră, un stimulent al imaginaţiei. Prospero nu este un magician care dispune de întregul arsenal al mijloacelor inerente acestei practici, în schimb, cu multă ingeniozitate reuşeşte să creeze un soi de "magie casnică", folosindu-se de obiectele pe care, exilat fiind pe o insulă pustie, le are la îndemână.

La antipodul acestei atitudini senine în faţa vieţii se situează Tristeţile căpcăunilor / Les chagrins des ogres, un spectacol răscolitor despre copilăria pierdută, despre teroare şi suferinţă, ce are la bază povestea reală a doi tineri. Sebastian Bosse, prizonier al propriului univers, populat de personaje din jocurile pe calculator, are dificultăţi în a distinge realul de imaginar. Îşi împuşcă opt dintre colegi înainte de a-şi lua viaţa. Natascha Kampusch trăieşte şi ea într-o lume proprie, care e modalitatea ei de evaziune din camera în care, răpită fiind, stă închisă timp de opt ani. Renunţarea rând pe rând la mulţimea de tricouri cu care este îmbrăcată, sugerează tocmai eliberarea atât fizică, cât şi psihică pe care ea o dobândeşte în final. Liantul poveştilor lor este un personaj-simbol ce sugerează copilăria pustiită de suferinţă, o fetiţă care încearcă în permanenţă un dialog cu cei doi, fără însă a reuşi mai mult decât un triplu monolog.

Asupra nuanţelor sufleteşti se apleacă şi spectacolul pus în scenă de Gelu Colceag împreună cu teatrul de Comedie Bucureşti. Cui i-e frică de Virginia Woolf? vorbeşte despre singurătatea în doi. Martha (Emilia Popescu) şi George (Ştefan Bănică Jr.) realizează un amplu rechizitoriu al neîmplinirilor, visurilor ucise, măştilor pe care le-a presupus viaţa lor de cuplu în decursul a 25 de ani, un joc tragi-comic în care sunt atraşi Honey (Diana Cavallioti) şi Nick (Radu Iacoban), un cuplu mai tânăr, sosit în vizită.

Portretul lui Dorian Gray, o viziune scenică originală a romanului omonim al lui Oscar Wilde, a fost ultimul spectacol pe care l-am vizionat şi mi-a lăsat un gust deosebit de plăcut. Gândit ca un one man show, a avut parte de interpretarea foarte bună a actorului Markus Meyer întruchipând mai multe personaje, printre care pictorul Basil (dimensiunea angelică a lui Dorian Gray) şi Lordul Henry (dublul demonic al acestuia). Întreaga reprezentaţie se constituie într-un dialog pe care unicul actor aflat pe scenă îl realizează cu proiecţiile video, întruchipând celelalte personaje. O dramatizare care selectează esenţialul din romanul de secol XIX, readucând în atenţia publicului tematica deosebit de actuală a tentaţiei frumuseţii şi a tinereţii veşnice.