Ziua 10: Forţa din cârje - FITS, 2011

Claire Cunningham vorbeşte despre pasiunea de a dansa şi despre răbdare. Despre cum în ultimii cinci ani a învăţat să îşi cunoască corpul, să îl educe să exprime ceea ce simte, mereu mai mult, mereu mai bine. În sala Centrului Habitus din Piaţa Mică, unde a avut loc conferinţa de sâmbătă, 4 iunie 2011, femeia micuţă, firavă, cu părul blond şi un puternic accent irlandez vorbeşte nu despre deficienţa ei, ci despre arta, forţă şi sensibilitate, despre cum poţi să transformi un defect în ceva minunat, dacă ai puterea să îl accepţi. Despre cum poţi fi complet. Pentru că ea încearcă să fie unul.

A început cu muzica - timp de aproape şase ani a fost cântăreaţă. A vrut să rămână în showbiz şi a început să danseze. Şi nu oricum, ci în cârje. Pentru Claire cârjele sunt un instrument şi nu o scuză. Au fost modalitatea prin care putea să se exprime altfel decât restul dansatorilor, un vehicul. Era obişnuită cu ele, doar le purta cu ea de la 14 ani. A profitat de ele şi şi-a antrenat trupul să vibreze. "Work purely as a performer", îşi explică muncă din ultimii cinci.

Te opreşti la un moment dat şi o priveşti dansând şi nu-ţi dai seama de unde atâta sensibilitate şi forţă într-un om care nu măsoară mai mult de un metru jumătate. Te uiţi în jur, la cei care o privesc şi citeşti în ochii lor aceeaşi uimire şi bucurie. Spectacolul de duminică seară a fost un dar pentru toţi cei adunaţi la Casa de Cultură a Sindicatelor din partea unui om care dăruieşte prin fiecare mişcare scenică, prin fiecare încordare a muşchilor.

După multe spectacole în stradă, printre care îi amintesc pe cei de la The Match Box Band, Doamnele (Teatro Pavana) şi Oskar and Strudel, show de jonglerii, aş vrea să menţionez un spectacol-bucurie: Anonimi Celebri pus în scenă de Sylvain Dubois la Casa de Cultură a Sindicatelor. Show-ul se numeşte intenţionat aşa. Mai ţineţi minte clovnii amuzanţi de la circ şi cum vă ţineaţi respiraţia când vedeaţi balerinii sărind în aer ca nebunii, nu? Ei bine, spectacolul a creionat cu umor aceeaşi atmosferă. Fără elefanţi şi lei, bineînţeles. Mi-a venit să mă ridic de pe scaun după primele cinci minute. Mă uitam la ei şi nu înţelegeam de ce sunt acolo, de ce trebuie să mă uit la mână aia de bărbaţi prăfuiţi, care se prosteau pe scenă în aşteptarea aplauzelor, de ce-mi pierd timpul cu ei. Am avut o senzaţie asemănătoare cu cea pe care o am când văd un copil murdar din cap până-n picioare. Dar mă bucur că nu am făcut-o. Pentru că mâna de bărbaţi au explodat pe scenă, în stilul caracteristic, amuzanto-desuet. Au făcut salturi, au mers pe bicicletă, s-au învârtit că nişte nebuni, au cântat, au dansat, au fost absolute minunaţi. Pentru fiecare schemă cereau aplauze, ca la circ şi publicul le-a ţinut hangul cu zâmbetul pe buze. Mi-a adus aminte de spectacolele puse în scenă de regizorul Lu Pulici, Blue Moon şi Hotel Crab. Anonimii celebri au avut aceeaşi naturaleţe şi inocenţă, au bucurat şi s-au bucurat. M-au făcut să mă simt copil, să exclam, să-mi muşc buzele când unul din ei făcea un salt mai periculos, să râd.