Un basm modern - Dorian Gray

Tinereţe fără bătrâneţe, dezideratul fiecărui om, prin excelenţă o fiinţă efemeră, şi viaţă fără de moarte. Cine nu şi-ar dori să experimenteze totul în viaţă fără a suferi consecinţe fizice sau morale? Evident este imposibil, dar literatura are acest apanaj al imaginării utopiilor.

Portretul lui Dorian Gray este una dintre acele cărţi ce îşi propun să trezească în mintea cititorului speranţa, chiar dacă aceasta se perpetuează în limitele stricte ale romanului. Curios, dar o adaptare scenică a poveştii lui Dorian Gray pare dificilă, dacă nu irealizabilă, pentru că acţiunea romanului este în mare parte povestită de către protagonist, schimbările rapide de cadru şi trecerea timpului putând face ca urmărirea întâmplărilor să devină obositoare.
 
Montarea semnată de Bastian Kraft la Burgtheater Wien a fost una inspirată, fiind cotată în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu 2011 drept una dintre cele mai bune dintre reprezentaţiile ediţiei a XVIII-a. Spectacolul are în prim-plan povestea unui tânăr ce trăieşte un sentiment de gelozie împotriva portretului său pictat de un prieten, reuşind prin dorinţa sa arzătoare să transfere tot procesul de îmbătrânire asupra imaginii sale zugrăvite. Dorian Gray, protagonistul, îşi trăieşte viaţa la limită, alterarea sa fizică fiind resimţită de tabloul care îşi pierde, pe zi ce trece, însuşirile ce odată au fost imortalizate de pensula artistului. Cum era de aşteptat, sfârşitul este tragic, deoarece nicio plăcere nu rămâne nepedepsită, conversia făcându-se încă o dată, iar portretul recăpătându-şi în final frumuseţea plastică.

Un asemenea spectacol nu se poate monta ca o simplă poveste, în stil clasic, cu schimbări de decor şi personaje numeroase, deoarece, prin această abordare facilă, povestea şi-ar pierde unda de mister necesară oricărui basm. Spectacolul, inspirat de fermecătoarea carte a lui Oscar Wilde, îşi propune dezideratul de a ţese în mintea spectatorului mirajul unei lumi paralele, deziderat irealizabil prin mijloace scenice convenţionale sau prin clişee supranaturale. Astfel, regizorul a optat pentru o schelă plasată pe toată întinderea scenei şi pentru câteva plasme uriaşe, de mărimi diferite, pe care sunt proiectate imagini, dar la care se şi pot viziona diverse momente filmate.
 
Pe scenă apare doar Dorian Gray, cu faţa acoperită de o mască dintr-o vopsea aurită, ce se stacojeşte pe măsură ce bărbatul îşi împlineşte soarta. Acesta este în acelaşi timp omul şi portretul, reprezentând atât fiinţa - corpul material - cât, mai ales, nefiinţa - sufletul ros de degradarea morală.
 
Dar el nu e singurul personaj, ci interacţionează cu persoanele din momentele filmate, într-o sincronizare impresionantă, datorată, cu asupră de măsură, faptului că toate rolurile sunt jucate de un singur actor: Markus Meyer. Scenele se succed odată cu apariţia altei persoane într-un alt spaţiu, alt decor; capacitatea actorului de a se erija în toate personajele reprezentaţiei nu este cu nimic diminuată de faptul că prestaţiile acestora, în afară de Dorian Gray care apare efectiv pe scenă, sunt filmate anterior spectacolului propriu-zis.
 
În ceea ce priveşte celelalte personaje, acestea sunt conforme romanului lui Oscar Wilde, şi anume lordul Henry Wotton, mentorul lui Dorian, pictorul Basil Hallward, geniul din spatele portretului, James Vane, fratele răposatei logodnice a lui Dorian, ce îşi doreşte  răzbunarea surorii. Domnul Hubbard, negustorul de rame ce mută tabloul în podul casei, şi Alan Champbell, alchimistul ce îl debarasează pe protagonist de cadavrul pictorului, sunt cei doi complici din umbră care îl ajută pe Dorian să scape virtual de privirea propriului portret.
 
Povestea este adusă în contemporaneitate prin vestimentaţia modernă a personajelor, prin ţigările pe care Henry le scoate dintr-un pachet de carton familiar spectatorilor de azi şi prin muzica ale cărei acorduri sunt o împletire de stiluri, printre care pregnante sunt jazz-ul şi blues-ul.

Entuziasmul lui Dorian Gray şi plăcerea nebună de a experimenta sunt transpuse vizual prin acrobaţiile realizate de actorul Markus Meyer pe schelă. În acelaşi mod este prezentat şi leşinul când, după aproape douăzeci de ani, fratele lui Sibyl Vane îi dă târcoale. Astfel, corpul aparent neînsufleţit al aventurierului rămâne suspendat pe câteva bare de oţel, ca o păpuşă ale cărei sfori au fost tăiate, care cade într-o poziţie contorsionată.
 
Pe unul dintre ecrane apare, aproape în fiecare secvenţă, imaginea tabloului, ca şi când o cameră de filmat este aţintită pe portret, obiectivul focalizând fiecare centimetru al picturii şi plimbându-se pe întreaga sa suprafaţă în speranţa că va putea imortaliza orice mică schimbare.
 
Finalul, fidel romanului, aduce distrugerea portretului şi moartea lui Dorian. Soluţia găsită de regizor îl prezintă pe protagonist curăţându-şi faţa de masca ce îi ascundea adevăratele trăsături, schimonosite şi îmbătrânite.
 
Modul brut în care reprezentarea se sfârşeşte - Dorian cade secerat de propriile lui acţiuni de distrugere a portretului, în timp ce servitorul povesteşte cum a găsit cadavrul stăpânului mutilat de bătrâneţe - poate şoca spectatorii nefamiliarizaţi cu opera originală.
 
Ecranizarea făcută după romanul lui Oscar Wilde semnată de regizorul Oliver Parker, s-a concretizat într-unul dintre cele mai emoţionante şi înspăimântătoare filme, cu toate carenţele legate de neconformitatea cu litera scrisă a textului, dar montarea teatrală propusă de Burgtheater Viena nu este mai prejos, deşi acţiunea poate fi urmărită punct cu punct în rândurile cărţii. O oră şi jumătate de visare alături de norocosul Dorian Gray, care se pare că a descoperit elixirul tinereţii, dar şi de dezolare în final, când personajul este adus în realitate din aventura fantastică al cărei protagonist a fost.


Burgtheater Wien (Austria)
Dorian Gray
De: Oscar Wilde
Adaptare de: Bastian Kraft
Cu: Markus Meyer
Regia: Bastian Kraft
Decorul: Peter Baur
Costumele: Dagmar Bald
Muzica: Arthur Fussy
Video: Michael Schüller, Peter Baur, Alexander Richter
Lumina: Michael Hofer
Dramaturgia: Barbara Sommer.