Remarcăm cu consternare cu toţii că această aşa-zisă "zestre cinematografică" ne urmăreşte încă şi azi, după 20 de ani de la dispariţia comunismului, ca un strigoi care bântuie aproape zi de zi casele românilor, prin intermediul televiziunilor capitaliste, de astă dată, "culturalizând" încă oamenii cu faptele de vază ale vreunui preşedinte de C.A.P., ale vreunui secretar de partid din uzina oamenilor muncii sau ale vreunui şef de miliţie care-i prinde pe bandiţii de legionari, aducându-i în faţa judecăţii drepte a justiţiei populare. După 20 de ani de la executarea Ceauşeştilor, nouă ni se mai face, încă, propagandă comunistă pe faţă, de cele mai multe ori fără atenţionări prealabile, fără note de subsol, fără revizuiri necesare, şi mai ales fără scuze din partea autorilor. Pentru că asta mi se pare cel mai grotesc lucru: nu numai că autorii acelor stupizenii numite filme n-au decenţa să le retragă din circuitul cinematografic, să se dezică de ele, să recunoască pe faţă mistificarea pe care au produs-o spre îndobitocirea maselor, dar se şi mândresc cu faptul că le aparţin, le expun la loc de cinste în propria biografie, le etalează încă pe taraba pe care îşi scot la vânzare nimicniciile unei vieţi aservite cauzei comuniste falimentare şi criminale. Precum un pensionar resemnat ce-şi scoate la vânzare în târgul de vechituri pantofii uzaţi şi medaliile pe care le-a primit în întrecerea socialistă pe întreprindere.
Nu ştiu cât înţelege un tânăr al zilelor noastre din acele filme de care pomeneam mai sus, dar trăiesc cu speranţa să se facă a nu înţelege nimic şi să ceară explicaţii. I se va vorbi atunci de filme făcute la comandă politică, de filme înscrise în planurile cincinale ale partidului comunist.
Înţeleg de ce a făcut Sergiu Nicolaescu seria de filme Cu mâinile curate, înţeleg de asemenea de ce s-au produs filme precum Un surâs în plină vară, Răsună valea, Salutări de la Agigea sau Iarba verde de acasă (ca să nu dau decât câteva din zecile de exemple) şi înţeleg, mai nou, de ce se fac filme care redau mizeria postrevoluţionară sau care urmăresc succesul facil la public, promovând un umor răsuflat, de revistă încropită de amatori. Greu de înţeles mi se pare însă, pentru ziua de azi, încăpăţânarea şi voinţa ce i-au determinat pe domnii Popescu (tatăl - producător, şi fiul - regizor şi scenarist) să desăvârşească filmul Portretul luptătorului la tinereţe. Filmul ăsta s-a născut după cinci ani de muncă, cu bani luaţi împrumut, cu multe sacrificii din partea autorilor. El este rezultatul unei adevărate lupte, asumate de realizatori, de recuperare morală a unei pagini din istoria noastră recentă, de care mulţi încă se feresc - rezistenţa anticomunistă din munţi. Ceea ce a făcut regizorul Constantin Popescu jr. este un act de mare curaj, o încercare de a ne face vizibilă o realitate ce aparţine istoriei noastre, dar care ne-a fost ascunsă şi prezentată taman pe dos atâţia ani, o realitate ce dă seamă de partea noastră de rezistenţă demnă, ca naţie, în faţa mocirlei şi neghiobiei comuniste.
Şi e cu atât mai inedită, şi mai salutară, apariţia acestui film azi cu cât el a fost făcut practic împotriva tuturor: împotriva vremurilor, împotriva prejudecăţilor, împotriva resurselor financiare, împotriva crizei, împotriva comodităţii naţionale, împotriva uitării. Şi găsesc şi mai lăudabilă intenţia regizorului Constantin Popescu, aflând de promisiunea făcută nouă că Portretul luptătorului la tinereţe este doar prima parte a unei trilogii care va aborda subiectul rezistenţei anticomuniste româneşti. Un efort imens întru restaurarea, cu mijloacele artei cinematografice, a demnităţii noastre ca neam. Se întreba cineva, văzând filmul, ce i-o fi îndemnat pe Ion Gavrilă Ogoranu şi pe camarazii lui să lupte împotriva statului comunist, o luptă disproporţionată ca mijloace, în care rezultatul final se putea lesne anticipa. O luptă însă care a rămas, din perspectiva timpului, una dintre puţinele mărturii ale curajului unei naţii. Şi aş spune că aceleaşi imbolduri sufleteşti care i-au mânat pe eroii lui Constantin Popescu să urce în munţi şi să lupte cu arma în mână l-au determinat şi pe tânărul regizor de azi să facă acest film. Aceeaşi mâhnire, aceeaşi ardoare, acelaşi adevăr.
Şi de aceea consider şi încep să înţeleg că locul domnului Popescu nu e doar aici, în spatele camerei de filmat, pe scaunul regizoral, la masa de montaj, ci e şi acolo, în căldura, culoarea şi vibraţia imaginii pe pânză, printre aceşti eroi trişti şi mântuiţi, rătăciţi prin pădurile României eterne, pe care ni i-a redat spre aducere-aminte, spre neuitare, dar mai ales spre luare-aminte.