Nu doar subiectul e nou, e nou şi felul de a povesti. Constantin Popescu ne scoate din drama de apartament la lumină naturală, în aer liber, şi renunţă la regula clasică a celor trei unităţi, de timp, de loc şi de acţiune nevrotică. Povestea rezistenţei din munţi respiră altfel decît provincia cehoviană. Are o respiraţie neromânească aproape, neomenească. Dacă n-ar exista mărturii, jurnale, morminte, ai spune că regizorul a inventat totul, doar pentru că era nevoie de un termen de comparaţie în conştiinţa publicului. Între cei care au făcut iadul suportabil (şi pe care-i omagiem în masă, cu salve de tun) şi cei care au denunţat iadul ca iad (şi pe care-i tăcem, vorba unui disident). Ar trebui întîi să existe în conştiinţa noastră, ca să-i vorbim. Dar cei cîţiva "rătăciţi" care se împotriveau regimului comunist au fost expediaţi la marginea gîndului, ca un fel de mit eroic străin firii româneşti, ca o himeră a istoriei noastre din afara istoriei. Filmul lui Constantin Popescu ni-i aduce la nivelul ochilor, tolăniţi în iarbă, cu suflete tari, de copii. Urmăreşte pe cărări sumbre grupul lui Ioan Gavrilă Ogoranu şi schiţează un portret de erou colectiv, pe care l-am abandonat, din pragmatism sau din resemnare. Nimic patetic, nimic de o zdrobitoare măreţie. Nişte studenţi cu puşti şi raniţe, care aşteaptă să vină americanii, să pună capăt "porcăriei". Secvenţe de război alternează cu secvenţe de tortură, din cîmp în celulă şi înapoi, printre brazi complici, să fie clar între ce au de ales. Sînt hăituiţi de miliţieni, se ascund în păduri, în hambare, rabdă de foame, tremură de frică, de frig, omoară şi se omoară, să nu cadă de vii în mîinile comuniştilor. Şi, semn sigur de viaţă, se îndoiesc. Se îndoiesc că rezistenţa lor are vreun rost. Torţionarii, fireşte, nu se îndoiesc nici o clipă.
La fel ca în Che-ul lui Soderbergh, scenele sînt datate, ca într-un jurnal de front. Există o rutină a revoluţiei, există şi o rutină a rezistenţei. Filmările alb-negru, dintr-o "viaţă visată", se sparg ca valurile de unghiurile drepte ale poveştii. De o parte, carcera şi securiştii, de cealaltă parte - focurile de armă şi moartea. Între ele, strecurate, aceste imagini parcă de nicăieri, cu duşmanii poporului de mămăruţe.
"Luptătorul în tinereţe" e ca artistul lui Joyce în tinereţe: incapabil de compromis cu sine. Fără fisură între gînd şi faptă. Ca şi cum alegerea se decide într-o zonă inaccesibilă a fiinţei şi se impune apoi la suprafaţă cu puterea unei revelaţii.
Filmul arată în ce constă, de fapt, opţiunea de a fi liber, în comunism şi nu numai. Înseamnă unghii smulse şi familii trimise la Canal, înseamnă să te hrăneşti cu scoarţă de copac şi să disperi, să urli, să înnebuneşti, dar să nu te predai. Înseamnă să ajungi, într-un final, ca Iisus al lui Rilke, acolo unde nu te mai poate urma nimeni. Dintre toţi munţii din lume, să urci tocmai pe Muntele Măslinilor. Motto-ul filmului, din "Întîia elegie duineză", despre asta avertizează: "Cumplit e orişice înger!". Cumplită e "chemarea" lui. Cumplită e libertatea.
Nu e un film istoric. E un film despre noi, cei de azi, care încă ne prefacem că n-am avut de ales. Că n-avem de ales. Toată filosofia, ideologiile şi nuanţele lumii, inclusiv patriotismul, se rezumă, în ultimă instanţă, la lucruri simple, la gesturi simple. "Vreau să mă pot uita în ochii copilului meu!", se justifică "luptătorul la tinereţe". Se poate trăi şi fără, nu-i problemă. Dar unii nu pot.