Încă două catastrofe autohtone au ieşit în săli în ultimele 2-3 săptămâni: Milionari de week-end, de Cătălin Saizescu, şi Italiencele, de Napoleon Helmis. Ambele sunt filme de debut, primul de acţiune, cu un montaj nu tocmai rău (singura calitate, de altfel), al doilea o reflecţie tristă asupra emigraţiei (în care singura scenă reuşită e cea a plecării trenului cu cele două fete, vazută cu susu-n jos de către tatăl beat, căzut pe caldarâm). Cu un montaj, respectiv o scenă, nu se face însă film. Cele două producţii sunt îmbâcsite cu vulgarităţi gratuite; iar când spun vulgaritate nu mă refer neapărat la limbajul verbal, ci mai ales la cel corporal, la atitudinile personajelor, la jocul execrabil - vulgaritate nu-nseamnă şi naturaleţe, e o diferenţă pe care cei doi regizori nu o sesizează. Ambele sunt, de asemenea, lipsite de dialoguri solide - personajele aberează cu gura pungă de înjurături, fără nici o urmă de replică ceva mai isteaţă. Desigur că ambele sunt sprijinite de CNC-ul românesc...
Dintre premierele mai vechi sau mai noi, merită menţionate cel puţin trei din prima categorie, ucise în faşă prin aruncarea pe piaţă la-ntâmplare, întâmplarea făcând ca locul să fie cât se poate de nepotrivit pentru ele - Hollywood Multiplex, Bucureşti. E vorba mai ales de The Life of David Gale / David Gale (2002), de Alan Parker; şi de Thirteen / Treisprezece (2003), de Catherine Hardwicke. Primul e cu Kevin Spacey şi Kate Winslet, nu e una din capodoperele lui Parker (Pink Floyd - The Wall, Birdy, Angel Heart), dar e un film ce ar fi meritat toată atenţia; al doilea e un independent american, premiat anul trecut la Locarno cu Leopardul de Argint pentru cel mai bun prim sau al doilea film şi cu Leopardul de Bronz pentru cel mai bun rol feminin (Holly Hunter), nici el o capodoperă, dar, oricum, un film ce iese (ar ieşi dacă ar fi corect promovat) în evidenţă în peisajul distribuţiei româneşti îmbâcsite cu film hollywoodian politically correct. La Thirteen - remarcabil finalul. Aşa că, dacă le mai prindeţi pe undeva (săli ori tv), nu le rataţi!
Al treilea e un film francez de debut, cu un echilibru foarte bine păstrat între haz şi ton grav - Jeux d'enfants (2003), de Yann Samuell. E, de asemenea, foarte incitantă ideea, exploatată din plin, a vieţii, până în cele mai grave aspecte ale ei, văzută ca un joc de-a "te prinzi ori nu te prinzi". Şi aici finalul e de reţinut, iar montajul - impecabil.
Fureur / Furia din ring (2003) e tot al unui francez - Karim Dridi, care debutase destul de fulminant cu un film (Pigalle, 1994) remarcat la Veneţia şi nominalizat la premiile César; şi continuase nu tocmai rău, cu un altul (Bye-bye, 1995) remarcat la Cannes. Fureur e al patrulea lui lung metraj de ficţiune şi e o cădere faţă de celelalte. Samuel Le Bihan e foarte potrivit în rol, Nan Yu nu e rea, mişcările de aparat ingenioase, filtrele de culoare bine gândite. Partea care scârţâie e scenariul, neinspirat mai ales prin aceea că începe cu o repriză de box thailandez, făcându-te să crezi că e unul din acele filme cu 80% meciuri de box. Chiar dacă nu-i cazul lui, Fureur nu rezistă însă la capitolul poveste, plată şi oarecare până la a te face să moţăi în sală.
Are mult mai multă vervă Crime spree / Oops! Am încurcat borcanele (2003), regia Brad Mirman, producţie canado-britanică, în care o mână de borfaşi parizieni ajung în Chicago pentru a da o spargere. Celebra incapacitate a francezilor de a se descurca într-o limbă străină face ca grupul format din Gérard Depardieu, Johnny Hallyday, Renaud, Saïd Taghmaoui şi Stéphane Freiss, să facă o gafă de neiertat, dând spargerea acasă la şeful mafiei locale (excelent Harvey Keitel). De-aici vă imaginaţi ce urmează şi ce dialoguri (foarte reuşite) au loc între cele două tabere...
Trecând/rămânând peste Ocean, dăm peste aeroportul JFK din New York, unde Tom Hanks e blocat pentru că vine dintr-o ţară care, peste noapte, nu mai există pentru SUA. E premisa de la care pleacă Spielberg în The Terminal / Terminalul (2004), cu momente de-un umor nebun, dar şi perioade în care filmul intră în picaj. Pentru umorul nostalgic-absurd, Spielberg pare să se inspire direct din Chaplin, reuşindu-i deopotrivă profunzimea şi partea bufă a lui Charlot. Antologică, printre altele, e scena strângerii cărucioarelor de marfă, în urma căreia îi rămân câţive bănuţi lui Viktor Navorski, amărâtul pe care nu-l vrea nimeni. Muzica are şi ea o mare contribuţie în film şi însăşi povestea e construită în tradiţia tragi-comediei chapliniene, cu toate accentele de neverosimilitate şi soluţiile forţate. Fac parte însă dintr-o convenţie pe care o accepţi în cele din urmă. Singura problemă (serioasă) o reprezintă scăderile de ritm.
Alex Proyas (The Crow, Dark city) revine cu un film despre roboţi - I, robot / Eu, robotul (2004), cu un scenariu ce n-are nimic aparte, dar cu efecte speciale remarcabile şi o atmosferă pe măsura celorlalte două filme ce l-au făcut celebru. Roboţii lui Proyas (care de fapt sunt ai unei întregi armate de designeri) sunt aproape la fel de umani ca cei ai lui Spielberg din A.I. Artificial Intelligence. Cum de puţine ori se-ntâmplă în astfel de cazuri, răbufnirile de conştiinţă ale robotului Sonny sunt atât de bine scrise, încât nimic nu e strident, te prind, eşti de partea lui. Marele plus al filmului e Will Smith, despre care juri că e rebelul din societatea robotizată a anilor 2035.
Pentru copii - două filme în ultimul timp.
Primul e cu animale vorbitoare în prim-plan şi cu oameni mai puţin vorbitori (în sensul că dialogurile lor sunt mult mai puţin importante) în plan secund. Se numeşte Garfield (2004), e regizat de Peter Hewitt, nu e rău, dar nici nu excelează în vreun fel. Garfield e un motan gelos, care vrea să-i facă vânt unui căţel naiv ce ajunge de curând în casă şi pe care stăpânul îl copleşeşte cu atenţia lui. Ajunge (Garfield) să se-mbuneze şi să facă pace şi cu căţeluşul, şi cu toţi vecinii ce-i dezaprobau comportamentul. Dialogurile/monologurile lui Garfield sunt destul de reuşite, iar răutăţile lui pe alocuri savuroase.
Al doilea e o producţie Disney, animaţie, se numeşte Home on the Range / O fermă trăsnită (2004), scenariul şi regia Will Finn şi John Sanford. E o poveste moralizatoare, cu animale bune şi oameni răi, într-o fermă undeva în America, şi nu iese în evidenţă prin nimic. Se urmăreşte cu plăcere, dar nu cu entuziasm, şi e o bucăţică din acea masă de filme Disney, fără de care se poate. Printre voci - Judi Dench, Cuba Gooding Jr., Steve Buscemi.
Din celelalte filme din săli din ultimul timp, e excelent Eternal Sunshine of the Spotless Mind / Strălucirea eternă a minţii neprihănite (2004). E filmul regizorului francez naturalizat american Michel Gondry (Human nature). El e cunoscut mai ales prin videoclipurile realizate pentru Radiohead, Massive Attack şi Björk, iar filmul de faţă e al doilea său lung metraj. Înainte de a fi un SF, Eternal Sunshine... e un film despre dragoste şi lupta împotriva uitării. O poveste simplă în general, dar complicată în amănunte, despre un cuplu care caută uitarea iubirii dar care, în cele din urmă, ajunge să lupte împotriva uitării. Unul din filmele de rezistenţă ale acestui an, cu Jim Carrey într-un rol formidabil, secondat de Kate Winslet. În România, a fost prezentat în premieră la Festivalul de la Cluj din acest an, iar acum iese în distribuţie comercială, marcând lansarea pe piaţă a unui nou distribuitor de film (de origine greacă) - ProOptiki. Debut promiţător, s-o ţină tot aşa!
La mala educacion / Proasta creştere (2004) e cel mai recent film al lui Pedro Almodóvar, care a deschis anul acesta festivalul de la Cannes. Începe foarte bine, simţi de la primele cadre tuşa inconfundabilă a regizorului, dar povestea devine atât de complicată când, în fond, ea e foarte simplă, că sfârşeşte prin a obosi. În cele din urmă totul e clar, e adevărat, dar multitudinea de flash-backuri şi schimbările prismei din care e spusă povestea sunt nejustificate. Almodóvar a pus mâna pe noua revelaţie a cinematografului hispanic, mexicanul Gael García Bernal, afirmat odată cu Amores perros, marele boom al lui Iñárritu, din 2000. E inspirată alegerea, actorul se descurcă de minune şi în rol de travestit, şi de neefeminat, başca faptul că şi-a asimilat perfect accentul peninsular. Melodrama e la ea acasă, ca mai în toate filmele lui Almodóvar, ceva mai atenuată parcă decât în cele mai vechi, iar filmul, în ciuda minusurilor, merită din plin văzut.