Prea puţin cunoscuţi la noi, muzicienii români de origine rromă fac senzaţie la Paris. Un reflex cultural determină o parte a publicului meloman, indiferent de gen, să asocieze muzicienii de origine rromă cu un anumit tip de repertoriu şi cu apelativul de lăutar, adesea conotat peiorativ.
Puţini dintre consumatorii de muzică ştiu însă că şi în această zonă, aparţinând genurilor muzicale taxate la grămadă ca fiind "de petrecere", marile cariere nu se mai fac în România. Un astfel de exemplu a fost şi cea de-a treia ediţie a festivalului de la Paris Tzig'n Jazz, un şir de cinci concerte-eveniment în care în jurul unor muzicieni români de origine rromă, a căror valoare transcende graniţele genurilor sau stilurilor muzicale (precum ţambaliştii Giani Lincan şi Marius Mihalache, pianistul Petrică Andrei, violonistul Costel Niţescu sau acordeonistul Emy Drăgoi), au venit să cânte nume importante ale jazzului mondial - acordeonistul Richard Galliano, violonistul Didier Lockwood, basistul Decebal Bădilă sau chitariştii Tchavolo Schmidt sau Angelo Debarre.
Cuvântul Ţigan, pus lângă valoare
Mai mult decât atât, stilul lor, denumit Jazz Tzigane - ce mândru poate suna numele ţiganului atunci când este pus sub semnul valorii, al talentului şi al modestiei! - a reuşit să-şi facă loc, cu şanse mari de a se impune, în spaţiul parizian sufocat de concurenţă în ceea ce priveşte oferta muzicală, indiferent de gen. Anul acesta, festivalul nu a mai avut loc - din motive de renovare - la Teatrul Trianon, ci la Palatul Béhague, prin sprijinul ICR Paris şi al Amabasadei României. Palatul Béhague, sediul misiunii diplomatice române, cu interioarele sale care pot tăia respiraţia chiar şi celor avizaţi, ar avea pe viitor şansa de a da o identitate unică festivalului. Dar este o şansă pentru care sala de concert a palatului va avea nevoie dacă nu de investiţiile considerabile cerute de restaurarea ei, măcar de o intervenţie scenografică şi de iluminare pe măsura forţei mesajului artistic.
Principiul declarat al acestui festival, aşa cum este el enunţat de creatorul său, pianistul Alin Predoi, este cel al libertăţii totale, al improvizaţiei neumbrite de repetiţii, drept care muzicienii nu se văd şi nu se aud decât înaintea concertului. Acest lucru, pe de o parte, scade din consistenţa discursului, pe de altă parte, poate genera momente de mare intensitate emoţională. Mesajul de "toleranţă şi incluziune socială" sub care este pus festivalul este de fapt trecut cu vederea, dacă nu chiar ignorat de public - şi pe bună dreptate, pentru că nu poţi aplauda în picioare minute în şir intolerabilul.
Mesajul cultural absolut original, plin de forţă şi de viitor al combinaţiei stilului lăutăresc ţigănesc-românesc cu componente ale idiomului jazzistic vorbeşte - la prima percepţie - despre măiestria muzicienilor-compozitori, iar în sens mai profund despre spiritualitatea unei etnii. Este vorba despre o spiritualitate care are încă mult de oferit, dar care nu scuză cu nimic impostura şi nici derapajele sociale ale unor cetăţeni needucaţi. Iar muzica de la Tzig'n Jazz are povestea ei, fără legătură cu circul politic.
Ediţia din 2010 a suferit de lipsa totală a unei scenografii, de o sonorizare şi iluminare slabe, ca şi de mişcările închipuit profesioniste ale unui cameraman al televiziunii publice aflat pe scenă. Dar toate acestea au fost uitate de publicul care a umplut sala la toate concertele, datorită modului unic în care muzicienii noştrii ţigani români ştiu "să-şi pună sufletul pe masă".Acest festival ar trebui importat în România.