Filmul mai scoate în relief o idee: aceea că tinerii partizani care luptă pentru libertate, nu pe sătenii lor îi aşteaptă, ci pe americani. Nu există nicio gură de aer proaspăt pentru ei, în pădurile din Făgăraş, decît firul subţire de undă radio care anunţă la un moment dat moartea lui Stalin. "Tu îl aştepţi pe Dumnezeu", îi spune torţionarul victimei sale din închisoare, un preot care nu vrea neam să renunţe la credinţă, iar tu, îi spune unui partizan care avusese nenorocul să fie prins, "tu îi aştepţi pe americani. Ei, unde e Dumnezeu, unde sînt americanii acum?"
Aici anchetatorul nu poate să nu aibă puţină dreptate în privinţa americanilor, anume că americanii sînt prea ocupaţi ca să-i intereseze soarta unui popor care se ascunde de el însuşi, printre uluci, iar în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeu, acesta era chiar în faţa lui, cu faţa plină de vînătăi şi cu un caracter puternic care nu permitea slăbiciunea în faţa ororilor fizice comise.
Răzvan Vasilescu joacă rolul torţionarului cu acea abilitate care nu permite note false în discurs, sau mai bine-zis, monolog. Căci monologul lui e monologul unui om bolnav, chinuit de dogoarea propriului iad fără ideal, căci nici stăpînirea pe care o serveşte nu pare să-i pună ceva mai bun în loc.
Tot filmul e o fugă continuă prin munţi pentru supravieţuire. Nu avem ca în filmele americane un alfabet morse şi prieteni stabiliţi în diferite puncte de frontieră care să arate un obiectiv clar ţintit, cu răsturnări de situaţii sau un lider care să încerce să preia într-un fel sau altul puterea. E pur şi simplu o fugă din sistem cu mijloace sărace de luptă, cu prieteni înfricoşaţi care acceptă să le fie golită cămara, cu părinţi care nu înţeleg de ce trebuie să sufere copiii lor: " Ce aţi făcut măi, copii?" întreabă o mamă care şi-a văzut fiul împuşcat de soldaţi. Pentru că şi soldaţii erau nişte "copii" puşi în slujba statului opresor, fără să aibă curajul de a întoarce armele împotriva lui.
Rezistenţa partizanilor era rezistenţa zilnică în faţa morţii, a suferinţei, a foamei şi a frigului, şi poate cea mai importantă era tăria de a-şi vedea prietenii murind, fără o minimă bucurie a luptei pe care o duc. Iar unii dintre ei erau covîrşiţi de ideea că, pînă la urmă, ceea ce fac ei nu poate să aibă decît o importanţă vremelnică, pusă sub semnul eşecului şi al absurdului. Dileme obişnuite pentru oameni cărora le vine timpul de a se apleca sub jugul propriei lor sorţi, oameni care se îndoiesc, care pot suferi de frică aşa cum suferă de foame, şi totuşi îşi urmează drumul. Aici regizorul a avut un mare merit pentru că ni i-a înfăţişat aşa şi nu a bravat printr-o retorică eroică şi penibilă.
Mai e un lucru care demonstrează unitatea acestui film: sobrietatea peisajelor din munţi, munţii aceia cu verdeaţă şi răcoare spre care noi fugim azi să ne relaxăm, în raport cu sobrietatea personajelor atinse de moarte şi de suferinţă. O transmutaţie de felul acesta nu poate decît să te înfioare şi să te facă să vezi la o scară mărită valoarea actului de sacrificiu. Natura e şi ea "rece", ca eroii săi pe care-i primeşte, natura e nepăsătoare şi în ea pericolele se ascund la orice pas, natura nu mai poate fi nici măcar un mormînt cald. Gropile pe care le sapă partizanii pentru a se ascunde şi a dormi în ele, pot adăposti oameni vii dar morţii aparţin istoriei. Natura e o fiinţă partizană.