Bucăţi de Sibiu - FITS, 2011

În Sibiu e bine. E bine când alerg cu biletele în mână dintr-un loc în altul. Când cei din jur reacţionează la fel ca mine la acelaşi moment al piesei. Când corpul îmi temură în ropotul aplauzelor. E bine când îmi încep ziua, în Piaţa Mică, în cafeneaua în care îşi bea cafeaua actorul pe care l-am urmărit în Balerinii Timpului acum câteva seri. Îl recunosc după şirul lung al cerceilor care-i împung urechea stângă. Aş vrea să-i spun despre piesă. Dar poate că nu e momentul. Când cortina cade peste scenă, actorii devin oameni obişnuiţi şi au dreptul la linişte.

În Sibiu e bine. E bine când dintr-un capăt în altul al Bulevardului Nicolae Bălcescu dai peste oameni zâmbitori, relaxaţi, care par că nu se grăbesc nicăieri. Sau când auzi acordurile de balalaikă mângâiată stângaci de degetele unui bărbat de vreo 40 de ani. Îşi cântă cântecele aproape în fiecare zi la umbra cabinei telefonice de pe bulevardul Bălcescu. Pe cutia din faţa lui cuvântul "mulţumesc" e scris în trei limbi: română, germană şi franceză. Doar e festival internaţional şi pe străzile Sibiului mişună turişti străini.

Oriunde te-ai întoarce săptămâna asta poţi auzi un melanj entuziast şi vesel de limbi, accente, tonuri şi înălţimi. Vânzători ambulanţi de bijuterii multicolore, relaxaţi pe scaunele de lemn, cu câte un ziar în mână îşi îndeamnă liniştiţi cumpărătorii. Vor fi aici toată vara, au tot timpul să-şi vândă briz-briz-urile. Ţânci gălăgioşi trag de fustele mamelor în speranţa unei îngheţate la cornet. Doamne trecute de a doua tinereţe îşi povestesc viaţa pe terasele scăldate de soare. Scenele din Piaţa Mare se fac şi se desfac în aşteptarea unui nou spectacol. Acum câteva seri o călugăriţă neagră uriaşă, metalică, îşi căuta prada prin mulţimea adunată aici să vadă spectacolul Heliot II pus in scenă de cei de la Malabar. Acum doar soarele încinge pietrele. Un grup de turişti nemţi cu hărţi în mână ascultă cuminţi cuvintele ghidului care le explică istoria Muzeului Bruckenthal. Grupuri de şcolari animă Piaţa Mare. Îi auzi din când în când strigând în cor "Cheeeeeese" în timp ce se scălâmbăie la aparatul de fotografiat al profesoarelor.

Chicotelile a patru fete de la masa din colţul cafenelei din Piaţa Mica îmi atrag atenţia. Nu au mai mult de 16-17 ani. Îşi dau coate în faţa unui iPad. Poze din ultima excursie cu clasa. Trec rapid de la discuţii despre rochii, la Alex, cel mai simpatic băiat din liceu, la profa' de fizică sau absenţele pentru care trebuie să ia scutire. Printre chicoteli se strecoară şi numele spectacolului Blue Moon, de sâmbătă, 28 mai 2011. Le-a plăcut. Şi lor le-a adus aminte de copilărie. Bine, nici nu e foarte greu la vârsta asta. Nu s-au înţeles cu Faust al lui Purcărete, în schimb.

În capătul opus al barului, un bărbat la vreo 50 de ani, cu părul sur, vâlvoi, ţinut în frâu de o pereche de ochelari negri de aviator studiază atent programul festivalului şi zecile de pliante cu spectacolele de săptămâna asta. Chelnerii îl cunosc. "Mister Enrico, a big coffee or a small one?". Mister Enrico ridică mâna dreaptă, apropie degetul mare de arătător: "a very small one". Mister Enrico, un italian din Torino care vorbeşte o engleză curată, este client fidel la FITS. Este a cincea oară când vine în Sibiu şi mereu vine singur pentru că mai mereu pleacă de aici cu prieteni. Stă toată săptămâna. Vede cam 3-4 spectacole pe zi şi îi place să se documenteze bine înainte. Mai multe e prea mult şi nu are timp să digere fiecare piesă. El s-a înţeles cu Asconi Celestini şi mai puţin cu Idiotul. "Înţelegi mai bine un spectacol dacă faci parte din cultura aia", spune el. S-au schimbat câteva lucruri între timp, de când a pus el prima oară piciorul aici. Sibiul e mai curat, mai cochet. Spectacolele sunt mai bune, mai diversificate. Festivalul e mai viu. Pas cu pas oamenii au învăţat şi puţin turism. Ar vrea mai multe spectacole în stradă, dar e răbdător pentru că vine şi anul viitor, iar festivalul mai are de arătat.