Ziua 5: O felie, două felii... şapte felii - FITS, 2011

Prima dată când am plâns la Titanic a fost în momentul în care Leonardo DiCaprio se scufundă cu faţa vânată în apa rece a oceanului. Atunci credeam în cuplurile perfecte. Următoarele dăţi, vreo 10 la număr, începeam să plâng de pe la mijloc pentru că ştiam ce urmează. Da, sunt uşor impresionabilă (iertaţi-mi preambulul hollywoodian!). Şi mi-a plăcut Felii, scrisă şi regizată de Lia Bugnar şi jucată de Ofelia Popii, o piesă despre familia unui politician influent, una aşa cum probabil te aştepţi să fie: plină de minciuni, probleme şi secrete. Moartea lui este momentul care scoate la iveală toate astea. Soţia e alcoolică, fiica e dependentă de droguri şi tot timpul high. Unde mai pui că peste toate astea e şi un adulter: timp de foarte mulţi ani soţul şi-a înşelat soţia cu menajera, Margareta, o fiinţă simplă care face ceai, găluşti cu prune care "fac bine la stomacel" şi şosete de lână.

Povestea nu e o revelaţie, nu e genul de text care te bântuie noaptea. Eu una, nu am rezonat deloc cu ea. E imaginea punctuală a unei drame de familie care culminează cu moartea fiicei de supradoză, o poveste pe care nu e greu să ţi-o imaginezi pe vreun post de televiziune sau în ziarele de scandal. Momentul în care soţia dezminte zvonurile că relaţia dintre ea şi soţul mort a fost umbrită de adulter se poate încadra perfect într-un film pentru micul ecran care smulge lacrimi. Sau să-i spunem telenovelă?

Ce m-a făcut să simt un nod în gât însă (pe mine şi pe mulţi alţii de lângă mine) a fost interpretarea Ofeliei Popii. Actriţa a fost toate aceste personaje plus altele: manichiurista care are o copilă în scaun cu rotile, mama cinică a defunctului şi asistenta medicală care nu se opreşte să judece totul. Impresionant a fost efortul ei de a le juca pe toate cele şapte femei şi rapiditatea cu care a reuşit să treacă de la o stare la alta, de la alcoolică la drogată, de la menajera naivă la bunica de un umor negru. Chiar şi prietena din Niger căreia Clea nu i-a mai scris de la 11 ani este creionată, chiar dacă mai mult schematic. Ultima parte a piesei, episodul schizoid, este dovada unei energii fantastice: actriţă aruncă cu replici specific fiecărui personaj jucat până atunci.

Unele personaje sunt conturate bine: soţia, fiica, menajera Margareta. Aproape fiecare felie e tăiată corect. Te face să-ţi fie milă de fiecare din personajele de pe scenă, de tarele pe care le poartă. Înghiţi în sec când o vezi pe nevastă clătinându-se sau pe manichiurista speriată că şi-a pierdut sursa de venit care vine să îşi ofere serviciile chiar la înmormântare. Pentru că fiecare din ele e aşa dintr-un motiv: soţia a fost înşelată, manichiurista are o fetiţă paralizată.

A fost o poveste pe care am urmărit-o cu un nod în gât, cu părere de rău pentru cele şapte femei şi cu uimire şi admiraţie pentru energia cu care Ofelia Popii a intrat în pielea tuturor personajelor.