Ziua 3 (seara): Romantic. Electronic. Energic. Les Ballets Jazz de Montreal - FITS, 2011

Aseară, 29 mai 2011, cea de-a treia zi de FITS 2011, mi-am adus aminte de ceva ce purtam cu încăpăţânare prin casă pe când aveam vreo 6-7 ani. Era o rochie de-a mamei, din dantelă pe care am transformat-o în ceea ce în balet se numeşte tutu. Era un tutu XXL. Îmi venea până la gât şi mă împiedicam în ea. Mă hotărâsem să mă fac balerină după ce văzusem în vitrina unei consignaţii trei bibelouri care întruchipau trei domnişoare graţioase care stăteau pe vârfuri şi priveau spre cer.

Spectacolul de aseară pus în scenă de canadienii de la BJM Danse - Les Ballets Jazz de Montreal nu a fost deloc un balet clasic cu piruete executate graţios pe pointe, dar a inundat sala Casei de Cultură a Sindicatelor cu o energie debordantă. Poate că asta i-a făcut pe jurnaliştii de la New York Times să califice spectacolele canadienilor drept unele din cele mai bune ale anului 2011. Show-ul a fost mai degrabă un amestec de graţie, pasiune, sincronizare, exuberanţă, zvâcnire, o îmbinare între nou şi vechi, între clasic şi modern, piperat cu puţin street dance.

Spectacolul canadienilor a debutat cu Locked Up Laura, coregrafia Annabelle Lopez Ochoa, un dans-dialog între un EL şi o EA plin de pasiune şi graţie, un duet care a înţepenit degetele multora pe cotierele scaunelor. O poveste reuşită este aceea care rezonează cu dorinţele, visele sau experienţele a cât mai mulţi oameni. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu nu m-am putut abţine să nu mă imaginez purtată în aer pe ritmul suav al muzicii.


Momentul a fost urmat de un altul mai ritmat, să-i spunem mai digital: Zip Zap Zoom, care poartă tot semnătura coregrafei Ochoa. Spectacolul a înglobat dansul într-un cadru virtual asezonat cu mesaje rupte parcă dintr-un joc pe calculator. Trupurile dansatorilor aproape că au vorbit mesajele proiectate în spatele lor: STOP, ERASE, CLEAR, COUGH, UNFOLD.


Ultima parte, Les Chambres de Jacques, coregrafie de Aszure Barton, a încununat seară cu o desfăşurare dans, de strigăte şi lovituri în podea, de mişcări care au trecut uşor de la lent la aproape violent. De parcă totul şi orice era permis pe scenă. "Les Chambre de Jacques se concentrează pe dimensiunea umană care oscilează între cotidian şi grotesc, între banal şi neînţeles". Aşa îşi descriu canadienii spectacolul. Nu aveai cum să rămâi indiferent la comunicarea dintre corpurile dansatorilor, la energia transmisă.


Şi da, "au fost sublimi", aşa cum a exclamat o femeie la vreo 60 de ani, care a sărit în picioare cu ochii umezi de entuziasm la nici o fracţiune de secundă după ce cortina a coborât peste zvâcnirile scenei.