Ziua 8: Polanski, omul şi artistul, la proces - FITS, 2011

Şase sticle de şampanie, două pahare, o bucată lunguiaţă de ceva ce aduce a marmură şi care parcă delimitează un spaţiu din scena Teatrului Gong din Sibiu. Cam aşa arată decorul piesei Polanski, Polanski, scrisă de Saviana Stănescu şi pusă în scenă de Tamilla Woodard. Grant Neale, actorul care joacă rolul cunoscutului regizor, dă totul pe scenă: transpiră, aleargă, dansează, râde, urlă, se joacă. Te ţine în prize de la început şi până la final. "E un regizor bun, dar nici nu a murit şi deja facem piese de teatru despre el", spunea cineva cu câteva zile înainte (sic!). Revolta din vocea lui m-a făcut curioasă. Chiar, de ce era necesară o piesă despre un regizor cunoscut nu doar pentru filmele lui, dar şi pentru acuzaţiile de viol de acum câţiva ani? Răspunsul mi l-a dat piesa: pentru că întotdeauna adevărul e undeva la mijloc şi întotdeauna e nevoie şi de o altă perspectivă.

Da, probabil că oricât de mult îţi plac filmele lui, oricât de geniu e la nivel cinematografic, nu poţi să nu-I urăşti pentru fapta lui, pentru că şi-a permis, pentru că a gândit că poate. Piesa te trece prin mai multe stări. Mai întâi îţi place de el. E artistul, geniul care descoperă în fata de 13 ani, care voia să devină model şi care s-a lăsat fotografiată, un albatros, care vrea să se scufunde în ochii ei de un albastru minunat. Apoi îl urăşti pentru că devine egoist, laş, arogant, pentru că are impresia că e îndreptăţit să facă ce vrea şi pentru că brusc ea nu mai e albatros, o foloseşte şi o părăseşte. Apoi urmează faptele, ultima parte a piesei, de altfel prima care a fost scrisă şi jucată.

Dacă până atunci spectacolul a arătat, la nivel ficţional perspectiva lui, ultimul episod pune în balanţă şi perspectiva ei, a fetei de 13 ani violate de un bărbat. Pentru asta Saviana Stănescu foloseşte bucăţi chiar din transcrierile proceselor lui Polanski şi introduce elemente ale realităţii: procesul mediatic, apariţiile fetei la emisiuni de divertisment. Piesa m-a lăsat cu senzaţia că adevărul fiecăruia e adevărat, că există o linie foarte fină între adevărul lui şi adevărul ei.

Probabil că Polanski omul social trebuia să-l cenzureze pe Polanski artistul arogant, avid de pasiune, frumuseţe şi nou. Dar trebuie să recunosc că într-o anumită măsură l-am înţeles şi l-am iubit pentru că a fost el. Aşa cum am înţeles personajele chinuite ale lui Dostoievski: într-un anumit univers ele funcţionează perfect şi sunt veridice. Pot fi judecate doar dacă le transferi în realitate.