Fondul sonor trece de la tăcere la o muzică violentă, aproape ca un viol pentru timpane, un haos al instrumentelor care m-a făcut să vreau să muşc din scenă, să mă foiesc în scaun, să-mi încleştez degetele în cotiere, să urlu să se oprească odată. Tăcere. Şi iar muzică, de data asta un ţiuit continuu, constant şi enervant. Şi iar tăcere. În tot acest haos muzical, Suzuki părea un doctor nebun ars de propria invenţie. Cu părul vâlvoi, a trecut de la mişcări aproape sesizabile, la unele bruşte, la fel de violente ca muzica, la un fel de chinuială tensionată a corpului în contact cu sunetele ca de fierăstrău. A fost tot timpul acompaniat de două dansatoare care se mişcau de parcă aveau o plăcere teribilă să-şi lovească corpurile de notele muzicale. Sunetele sau lipsa lor le contorsiona trupurile. Se izbeau de podea aruncate parcă de o mână invizibilă.
Pe scurt, ce face Suzuki se numeşte butoh, un stil de dans apărut la sfârşitul anilor '60, după cel de-al doilea Război Mondial, o îmbinare între mişcări bruşte şi lente, dar extrem de controlate ale corpului. Un fel de monolog-dialog al corpului. De aici şi lipsa unui decor mai complex. Coregraful înlocuieşte decorul grotesc, un element specific stilului de dans, cu muzică, obsedantă, enervantă. Păstrează pe scenă o grămadă de plăci de lemn aşezate una peste alta, locul de unde porneşte dânsul şi unde îl termină.
Suzuki nu se menajează deloc şi nici pe noi, cei din public, neiniţiaţii: îşi foloseşte tot corpul, de la vârful degetelor şi până la ultimul fir de păr. Mişcările lui sunt pline de tensiune. În niciun moment nu se relaxează. Ba dimpotrivă, fiecare muşchi apăsa pe fiecare notă muzicală sau pe fiecare moment de linişte. Corpul lui reacţionează, se luptă cu ambele situaţii, cu prezenţa, dar şi cu lipsa sunetelor.
Repet, spectacolul este unul de rezistenţă. Şi mulţi au capitulat după nici un sfert de oră. Cei care au rămas au făcut-o probabil din curiozitate sau din acel sentiment care îţi spune că odată ce ai îndurat atâta, poţi mai mult. Pe parcursul a aproape 50 de minute am trăit cu senzaţia că ceva îmi scapă, că nu sunt în filmul care trebuie sau cel puţin că nu i-am citit scenariul înainte. Pentru că Suzuki nu m-a pregătit deloc. M-a luat din lumea mea obişnuită cu balet, cu dans clasic, cu dans cu poveste, cu erotism şi senzualitate, cu amuzament, cu street dance şi tango. S-a uitat şi a zis... butoh.
Este trecut de miezul nopţii şi un grup de vreo 10 bărbaţi, îmbrăcaţi în haine albe, lungi până în pământ petrec de zor în cafeneaua din faţa hotelului. Dinamica grupului dă de înţeles că sunt la capitolul glumiţe. Au venit odată cu şeicul Sultan bin Mohamed Al-Qasimi, scenaristul unei piese din cadrul festivalului, Piatra Neagră. Ei râd şi eu de trei ore urmăresc secvenţe din filmele lui Kurosawa, acompaniată de vocile lor masculine. Cumva în contextul ăsta funcţionează. Nu am înţeles dansul lui Suzuki, dar a fost un experiment care mi-a făcut poftă de alte lumi, cea japoneză, de alte concept şi semnificaţii, de un alt mod de a dansa.