Ziua 3: Sibiul a cântat - FITS, 2011

Când te trezeşti fredonând melodii din alte vremuri, când începi din senin să dansezi pe scaun, zâmbind nătâng sau când, după ce ieşi din sala de spectacol, îţi vine să ţopăi într-un picior bifând căsuţe dintr-un şotron imaginar înseamnă că a fost bine. Exact asta a făcut pentru mine Hotel Crab, piesă montată ieri, 29 mai 2011, în regia lui Lu Pulici. Un spectacol de păpuşi mut, dar cu foarte multă expresivitate din partea actorilor, subliniată de o linie melodică foarte bine aleasă.

Pe scurt, Hotel Crab este un loc unde nu se întâmplă mare lucru. Portarul, menajera, turista, o damă bine venită să se relaxeze la Hotel Crab în timpul verii, poliţistul care aşteaptă zile mai palpitante şi proprietarul hotelului care îşi numără cu înflăcărare banii fac ce ştiu mai bine: îşi văd de viaţa liniştită trecând de la un registru muzical la altul. Uimitor este însă cum regizorul reuşeşte să caracterizeze fiecare personaj şi moment al piesei prin câte o melodie. Pe tot parcursul celor aproape 40 de minute, spectacolul te trece de la o piesă la alta, de la Singin' in the rain (Gene Kelly), la It's, Oh, So Quiet (Bjork) sau C'est si bon (Louis Armstrong). Chiar şi momentul care schimbă cursul vieţii celor de la Hotel Crab - furtul bijuteriilor damei blonde venite în concediu - e punctat tot de o melodie: sountrackul filmului Pantera Roz. Şi în tot amalgamul asta de melodii care fac că replicile să nu-şi aibă rostul te trezeşti zâmbind nătâng şi dând din palme că cei câţiva copii extaziaţi. Ce a făcut Hotel Crab un spectacol reuşit? Zecile de adulţi adunaţi în sala mică de la CAVAS bătând din palme pe ritmurile muzicii cu zâmbetul pe buze.

Trecând într-un alt registru, la Teatrul Gong din Sibiu, actriţa Gabriela Neagu a făcut un melanj între o poveste dramatică, cu uşoare note de umor amar şi muzică în piesa (one woman performance) Pisica Albastră. Momentele vieţii personajului, o copilă nefericită, crescută printre circari, cu o mamă care a părăsit-o, cu o bunică care o bătea constant sunt delimitate corect de melodii celebre precum: Ne me quitte pas (scris de Jaques Brel) sau Me and Bobby McGee (Janis Joplin). Spectacolul nu e grozav, nu e un spectacol care să te dea pe spate prin lumini, punere în scenă, dar e o poveste spusă curat, fără greşeli, cu cap şi coadă despre viaţa unui om. Am plecat din sală cu pielea ca de găina după melodia lui Brel şi cu un uşor sentiment de bine că am putut fi martora unei astfel de poveşti.