O soluţie ar fi să renunţăm la critica de film în acest caz şi să încercăm o critică a propriilor sentimente dinaintea acestei pelicule. Recunosc, e o metodă personală, care nu le respinge în nici un fel pe cele demolatoare "pe text". Cele care susţin că scenariul e "subţire". Exact. E subţire. Exact ca scenariul naţiei noastre. Prima senzaţie indusă e vecină cu autismul. Grupul lui Ogăranu acţionează, scenă după scenă, foc după foc, într-o monotonie asemănătoare ţăcănitului unei mori, în afara lumii, a spaţiului şi a timpului. Filmul se derulează ca poveste a unor oameni inexistenţi pentru imensa majoritate a populaţiei, şi finalmente chiar şi pentru ei înşişi. E istoria unor nebuni, care îşi înţeleg în timp boala de care nu se pot desprinde pentru că nimeni nu poate renunţa la o maladie, o are şi gata. Partizanii sînt vînaţi de securişti, ajutaţi sau trădaţi de ţărani din cîteva sate, puţine, şi cam asta e. Nimic glorios, nimic memorabil pentru conştiinţa unui popor care îi ignoră definitiv. Sînt gărgăriţe - secvenţa de început setează condiţiile existenţei lor - uneori strivite, alteori reuşind să scape de talpa grea a sistemului care înaintează calm, fără grabă, ca un bivol la jugul tătucului. Aici nu e Cehoslovacia, Polonia sau Ungaria, nici vorba de Norvegia sau Franţa sub germani. Aici se moare anonim pentru popor, şi mai mult, ţi se încarcă nota de plată cu o a doua moarte, postumă, decurgînd din viaţa torţionarilor care trăiesc fericiţi pînă la adînci bătrîneţi. Filmul are meritul să te înfioare pentru că surprinde tocmai asta, sau poate că numai asta, condamnarea perpetuă, repetitivă a unor oameni asincroni cu restul. Un sentiment cu greutate de lespede. Din acestă perspectivă, orice dantelă, orice lucrătură fină poate deturna sensul poveştii.
Filmul, evident, poate fi făcut altfel. Dar aşa fiind nu mi se pare că se ratează, pentru că izbuteşte să impună măcar ideea fundamentală a demersului van, îngropat, al celor care luptau fără să spere nimic, fără să influenţeze nimic, cu cîteva refulări (frisonantă secvenţă a bucuriei la auzul morţii lui Stalin, unicul moment în care se simte o rază de speranţă) cu viaţa suspendată pînă la glonţul care le aduce moartea. Oamenii aceia trăiau într-un tunel şi filmul îl reproduce. Prin monocromia exprimării, speranţa e distrusă, cu forţa unei picături chinezeaşti. Cei care doreau un film viu primesc o litanie a condamnării. Perfect coerent cu existenţa subiecţilor care nu au, între două lupte, şansa lui Max Manus de a trece peste munţi în Suedia neutră pentru a lua prînzuri fine în restaurante de lux, de a lega o iubire între două rafale şi chiar de a fuma ţigări americane. Şi nici măcar nu se pot lăsa tentaţi de nebunie ca personajul rezistenţei norvegiene în ziua victoriei, căci pentru ei nu există o astfel de zi. Nici pentru ei, nici pentru noi. Războiul comunismului şi al odraslelor sale care ne infectează, tot cu repetiţie, ca în filmul lui Popescu, viaţa, este cel mai mare război din istoria umanităţii condamnat la nesfîrşire.
Toate aceste considerente sînt, evident, subiective. Dar cred, cel puţin în privinţa primei narări a unei istorii rătăcite, prin valoarea a ceea ce ne transmite despre noi cu valoare în prezent, că e nevoie să pricepem cu sufletul. Aşa, filmul se susţine. Următoarele două pe aceeeaşi temă, aflate în planul realizatorului, trebuie să fie altfel, pentru că e nevoie să descoperim şi altceva. Aceasta a fost povestea văzută de sus. De acum încolo trebuie putem să privim în ochii celor care nu s-au predat.