Interviu cu Mara Nicolescu, protagonistă în Italiencele

A fost Miruna în Filantropica, Jeni în Italiencele şi, mai nou, scenaristă. S-a născut la 31 mai 1973. A terminat Facultatea de Litere, secţia Teatru, din cadrul Universităţii "Babeş-Bolyai" din Cluj-Napoca. A fost patru ani actriţă la Teatrul "Sică Alexandrescu" din Braşov, unde a avut 11 roluri importante. Pentru primul rol din film, cel al Mirunei, a primit Premiul UCIN 2002 pentru interpretare feminină. Deja Mara Nicolescu este o valoare sigură.

Iulia Blaga: Cît de apropiat ţi-a fost personajul Jeni? Ai găsit puncte comune cu el?
Mara Nicolescu: Ştii, cînd primesc un rol, mă feresc cît pot a încerca să găsesc puncte comune. Cred că abordarea unui rol pornind de la asemănări şi deosebiri dintre personaj şi actor nu face decît să te subiectivizeze ca actor, să-ţi "întunece" judecata. Eu sunt eu, am viaţa mea. Am însă convingerea că alte experienţe m-ar fi construit altfel. Ca actor, devin pentru o perioadă determinată alt om. Să ne înţelegem, e vorba de momentele în care repet, am spectacol sau se filmează, atît.

I.B.: Ştiu că-ţi place matematica. Cum "calculezi" tu personajul ca să-l faci atît de natural?
M.N.: E mai degrabă vorba de analiză. Eu şi în viaţa de toate zilele sunt extrem de ataşată de acest proces: să înţelegi despre tine cum şi de ce reacţionezi în anumite momente. Asta fac şi cu rolurile: încerc să descopăr, să înţeleg mecanismele care l-au adus pe personaj într-o anumită situaţie şi cum o manageriază mai departe. Dincolo de ceea ce spune sau face, construiesc ce gîndeşte. Poate din cauza asta totul e atît de natural, pentru că eu reconstruiesc viaţa interioară a unui personaj, o "viaţă complexă, plină de aspecte", cum a zis Caranfil în Filantropica (hi, hi).

I.B.: Ce are "Italiencele" şi n-au alte filme româneşti?
M.N.: A avut parte de un regizor, Napoleon Helmis, extrem de atent la jocul actoricesc. În mod constant, spunea că va fi un film bazat pe actori. I-a ieşit acest pariu. Sper că filmul va fi primit bine de public. Are toate ingredientele necesare pentru asta.

I.B.: E adevărat sau mi s-a părut că Italiencele te-a inspirat să scrii scenariul la Un acoperiş deasupra capului?
M.N.: Hmm... Nu cred, dintr-un motiv foarte simplu: ideea de a scrie ceva despre două femei îi aparţine unei prietene foarte apropiate, actriţă şi ea, şi încă una foarte bună, Gabriela Butuc. Eu aveam scrisă deja o altă poveste despre două femei. Sunt totuşi personaje extrem de diferite. Mai degrabă pot vorbi ca despre o sursă emoţională despre filmul Dogville.

I.B.: Cum ţi-a venit ideea să scrii scenarii? A fost şi un reflex al faptului că la noi, se ştie, nu sunt scenarişti prea buni?
M.N.: Da. M-am gîndit că trebuie să fac ceva pentru a mă exprima, dar şi pentru a cîştiga bani, pentru a obţine o independenţă financiară care să-mi asigure o libertate de care am imensă nevoie. Aşa că m-am uitat prin jur şi, într-adevăr, scenaristica în România e reprezentată prin cîteva nume. Mi s-a părut un teritoriu de explorat.

I.B.: Ce părere a avut soţul tău, Nae Caranfil? A fost critic? Te-a ajutat?
M.N.: Nae încă nu a citit varianta finală. Îi mai citeam cîteodată scene care îl făceau să rîdă. A zis "deh, norocul începătorului!". Asta cu ajutorul e cam aşa: orice om, artist sau nu, are nevoie de discuţii cu ceilalţi, discuţii care nu joacă rolul de sfaturi, ci mai degrabă de oglinzi în care se reflectă opţiunile tale, de feedback-uri atît de necesare într-o muncă de creaţie. Nu doar cu Nae am vorbit despre povestea la care scriam, ci cu foarte mulţi oameni, de specialitate sau nu.

I.B.: Nu faceţi împreună un film: tu - ca scenarist, el - ca regizor?
M.N.: Ha-ha! Crede-mă, Nae e un scenarist foarte mare. Ştie să scrie al naibii de bine. Nu văd de ce ar lucra pe o poveste scrisă de mine, atît timp cît poate să scrie şi el, şi încă foarte-foarte bine.

I.B.: Nu-ţi lipseşte teatrul?
M.N.: Ba da, doar că nu vreau să mă mai angajez într-un teatru. Ţi-am zis deja că am mare nevoie de libertate. Pentru mine, regimul de colaborator în anumite proiecte mi-ar satisface pofta de a urca pe scenă.

I.B.: După rolul din Un acoperiş deasupra capului ce va urma?
M.N.: Dacă aş şti... Hmm, îmi dau seama că de fapt nici nu vreau să ştiu ce voi face pe perioade nedeterminate. Poate fac un copil! Sau plantez un copac...

I.B.: În ce stadiu mai e Un acoperiş deasupra capului?
M.N.: În pregătiri. Îl va face Ted Nicolau, un american care a lucrat multe filme, e drept că de serie B, dar să nu uităm că în State se lucrează la comandă. Să lucrezi acolo e deja o referinţă foarte bună. Am înţeles însă că a făcut şi cîteva filme independente de artă. Îmi pare foarte rău că întîlnirea cu Titus Muntean nu s-a finalizat în termenii pe care îi gîndeam cu toţii. E un regizor de talent, cu sensibilitate pentru poveşti gen Un acoperiş..., un regizor căruia i-a plăcut foarte mult povestea. Din păcate, dar şi din fericire, filmul ăsta trebuie să se facă, iar dacă banii primiţi de la statul nostru nu ajung pentru a duce o echipă de 40 de oameni în Deltă, acolo unde credea Titus că trebuie făcută neapărat această poveste, atunci se caută o altă soluţie, o altă locaţie mai puţin scumpă. Apropo de Dogville, circula la un moment dat o glumă prin tîrg: Lars von Trier a fost obligat să filmeze fără decor pentru că nu a mai avut bani de altceva după ce a plătit-o pe Nicole Kidman. Cu banii pe care îi avem noi acum pentru Un acoperiş..., nu e de mirare că personajele mele ajung într-o casă fără acoperiş (hi-hi).