Singurul lucru pe care l-aş reproşa filmului e legat de absenţa de pe ecran a vreunui semn de întrebare serios la adresa personajului portretizat în film - Ion Gavrilă Ogoranu. Motto-ul filmului - un citat din Rilke conform căruia orice înger este înspăimîntător - naşte un orizont de aşteptare echilibrat în ceea ce priveşte expunerea din proiect. Un veritabil portret al unei persoane - Ogoranu, în acest caz - ar fi trebuit să evidenţieze ideea lui Rilke. Dacă urmăreşti viaţa unei persoane de la un cap la celălalt (viaţa matură), cu siguranţă găseşti lucruri îndoielnice între faptele sale. Problema nu e că Ogoranu a ucis în timpul Rezistenţei din Munţii Făgăraş (era normal din moment ce s-a opus comunismului cu toată fiinţa sa), ori că în tinereţe era un simpatizant al mişcării legionare, problema e că pe ecran nu vedem pentru ce luptă tinerii conduşi de Ogoranu. Luptă împotriva comunismului, e clar, dar ce vor în locul său nu e clar. Ori ceea ce e limpede după Revoluţia din 1989, e că Ogoranu a crezut fără încetare în aceleaşi principii naţional-creştine pe care le apăra partidul interbelic Totul pentru ţară (expresia politică a Mişcării Legionare). El a făcut parte din conducerea Partidului Pentru Patrie, partid format din vechi cadre legionare, partid care împărtăşeşte valorile mişcării interbelice de extremă-dreapta. Ori în cazul acesta, între comunism şi fascism ce e de preferat?
Filmul aici e discutabil, în faptul că operează dihotomic extrem în discursul său: cadrele comuniste (activişti şi securişti) nu sînt doar Răul întruchipat, sînt şi agramaţi şi revoltător de slinoşi în exprimare. Cel mai prezent activist foloseşte necontenit cuvinte cu dublu sens (sculă, organ), precum în bancurile de mîna a doua cu poliţişti, ceea ce supralicitează imaginea pe care o poartă regimul comunist pe ecran. Faţă în faţă cu brutalităţile regimului şi cu desfrînarea verbală a capilor comunişti, luptătorii devin preferabili cu vîrf şi îndesat, iar faptul că şi ei ucid şi provoacă suferinţă în jur scapă uşor din vedere. Într-o polarizare de genul acesta, cu cît una dintre laturi e mai puternic împinsă în sfera răului, cu atît cealaltă e mai uşor de acceptat ca reprezentată a binelui, oricît de discutabile moral ar fi faptele şi credinţele sale.
Pe de altă parte, filmul nu oferă ceea ce promite în titlu: un portret. Personajele n-au contur, nu vedem un portret veritabil în ce-l priveşte pe Ion Gavrilă Ogoranu. Şi nu vedem nici măcar un portret veritabil de grup în măsura în care nu ştim ce vrea cu adevărat acest grup. E o urmărire continuă a luptătorilor de către stat, prezentată sub formă de jurnal, de cronică a mişcărilor de pe un front absurd. Căci acţiunile tinerilor în munţi erau absurde - cel puţin cele ale luptătorilor de pe ecran: nu aveau un ţel precis, iar ideea de libertate era discutabilă atîta timp cît viaţa lor însemna o continuă ascundere de autorităţi. Ori pentru nişte tineri intelectuali, idealişti, problema libertăţii trebuie să fi fost însemnată, dacă nu de-a dreptul chinuitoare. Tocmai absurdul acestei situaţii nu e cu adevărat vizibil pe ecran.
De asemenea, parantezele lirice în care tinerii se filmează reciproc sînt puţin credibile în context, iar autorul apelează des la acest artificiu. Dar în acelaşi spirit comercial, povestea merge şi aşa. Vedem latura jucăuşă a tinerilor, iar în acele secvenţe putem simţi o umbră de libertate autentică (chiar dacă una introdusă de autor, pentru a creşte efectul dramatic). Şi cadrele filmului sînt deosebit de frumoase, după vizionare îmi doream să ajung cît mai repede la munte. Aşadar, nu consider că problemele semnalate mai sus formează un neajuns care ar putea sugruma proiectul lui Constantin Popescu. Pînă la urmă latura poliţienească a peliculei e construită bine, filmul are un potenţial comercial ridicat şi necontenit îşi poartă imaginile fără emfază.