Tablou de grup cu partinici şi partizani - Portretul luptătorului la tinereţe

 

Acest început este relevant pentru felul în care Constantin Popescu şi-a construit filmul. Mai ales în prima parte, secvenţele cu luptătorii anticomunişti sînt alternate cu altele, în care prim-planul este luat de reprezentanţii "noii orînduiri socialiste", pentru ca, treptat, accentul să fie mutat pe Ion Gavrilă Ogoranu şi camarazii săi. Uneori, montajul paralel (realizat de Corina Stavilă) creează momente de cinema antologice - de pildă, în secvenţa cu o altă şedinţă a Securităţii, la care generalul Pintilie (Mihai Constantin), maiorul Teodor (Teodor Corban) şi căpitanul Varlam (Mimi Brănescu) prezintă metodele de racolare a informatorilor şi de pedepsire a "duşmanilor poporului", iar regizorul intercalează cadre în care vedem cum sînt puse în aplicare directivele de partid de către oamenii maiorului Alimănescu (Răzvan Vasilescu, în emploi-ul ticălosului lipsit de orice scrupule). Lumea noii puteri este una a vorbelor (agramate şi stereotipe), a propagandei deşănţate şi impuse cu forţa, în timp ce lumea partizanilor este una a tăcerii (aici, coloana sonoră a lui Mihai Bogos scoate inspirat în faţă ciripitul păsărilor, foşnetul grînelor, răpăitul ploii sau zgomotele furtunii), a replicilor puţine şi a discursurilor rostite doar la nevoie.

 

Remarcabilă este secvenţa în care Ogoranu, pentru a atenua panica unui tovarăş de arme, enumeră diversele tipuri de teamă cu care se confruntă, pentru a conchide că marea lui frică este aceea de judecata viitorului său copil. Este una dintre scenele în care Constantin Diţă, aici filmat în prim-plan şi luminat de flăcările focului dintr-o cabană, izbuteşte să ne emoţioneze, păstrîndu-şi autenticitatea. De altfel, el este excelent în primul său rol amplu de film, deşi acesta este foarte diferit de cele anterioare, iar tinerii care-l secondează dovedesc că Noul Cinema Românesc are la dispoziţie mult mai mulţi actori înzestraţi decît vedem de obicei pe ecrane. Tulburătoare sînt, printre altele, şi secvenţele în care Toma Pirău "Porîmbu" (Alexandru Potocean), trădat de un ţăran, moare eroic sub ochii mamei sale, Gheorghe "Ghiţă" Haşu (Ionuţ Caras), împuşcat, este încercuit pe cîmp de un grup de soldaţi sau Remus Sofonea "Brâncoveanu" (Şerban Gomoi) şi Laurian "Leu" Haşu (Bogdan Dumitrache, într-un rol memorabil) decid să se sinucidă, pentru că nu mai au şanse să scape.

 

După o documentare minuţioasă, Constantin Popescu şi-a asumat riscul unui film coral, de a nu avea multe personaje bine reliefate, cu intenţia de a prezenta cît mai multe episoade importante din activitatea grupului de rezistenţă condus de Ion Gavrilă Ogoranu, întinsă de-a lungul a nouă ani (1949-1957). Aşa se face că în special "negativii" sînt unidimensionali. La acest capitol, merită amintită apariţia căpitanului Sebastian Licht (Bogdan Stanoevici). Camera zăboveşte asupra tabieturilor sale, ceea ce ne face să bănuim că personajul se va impune ulterior ca un bad guy de talia călăilor interpretaţi de Răzvan Vasilescu şi Mimi Brănescu. E, de fapt, o ironie subtilă a autorului, căci Licht este ucis de primul glonţ tras. Marele merit al lui Constantin Popescu este acela că, în pofida motto-ului din Rilke, nu a încercat nici să-i angelizeze, nici să-i demonizeze pe Ogoranu şi ceilalţi partizani. Ei nu sînt nişte eroi imbatabili, ci nişte oameni vulnerabili, cu momente în care regretă, fără îndoială, că au pornit pe un drum fără întoarcere, renunţînd la cei dragi. "Moşu" este protagonist într-o singură scenă de dragoste, iar povestea "Profesorului" Ion Chiujdea (Cătălin Babliuc) constituie un laitmotiv în film. Amîndoi sînt perfect conştienţi că dragostea le este interzisă, căci iubitele lor ar ajunge, inevitabil, să plătească pentru faptele săvîrşite de ei. Regizorul-scenarist nu ascunde nici legăturile grupului cu frăţiile legionare, pentru a păstra adevărul istoric. Evident, efectul cadrelor alb-negru recurente, care, prin convenţie, au fost filmate de partizani, este acela de a-i umaniza (îi vedem alergînd după un cîrd de curci sau bălăcindu-se goi în apa unui rîu), însă ele nu le pot spăla păcatele.

 

Portretul luptătorului la tinereţe este gîndit de Constantin Popescu ca un prim capitol dintr-o trilogie dedicată rezistenţei anticomuniste din primele două decenii de după al Doilea Război Mondial. Vor urma un film despre Elisabeta Rizea (care a primit deja finanţare de la CNC) şi un alt film despre fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu (anunţat şi într-o secvenţă din actuala peliculă). Aşadar, un proiect foarte ambiţios, care se înscrie în tendinţa Noului Cinema Românesc de asumare a trecutului şi care ne reaminteşte că neorealismul istoric a început cu Roma, oraş deschis (1945) şi Paisà (1946), prin care Rossellini încerca să-i elibereze pe italieni de coşmarul fascist. Filme oneste (care nu cedează tentaţiei baladescului), precum debutul lui Constantin Popescu, ne sînt necesare pentru a ne cunoaşte mai bine istoria recentă şi a ne trezi definitiv din coşmarul comunist.