Ziua a alunecat uşor pe fotografiile expoziţiei semnate de Scott Eastman şi Dragoş Spiteru din sediul Primăriei (un început bun pentru cine a ratat ediţiile trecute ale festivalului) şi apoi în ludicul din Luna Albastră, în regia lui Lu Pulici. Spectacolul este un moment despre viaţa unui om obişnuit, care se trezeşte dimineaţa, plimbă căţelul, îşi bea cafeaua, îşi găseşte iubirea într-o reclamă TV la şampon tocmai în ziua în care a fost făcut primul pas pe lună. Mai ţineţi minte "That's one small step for man, one giant leap for mankind", nu?. Condimentat cu elemente care aduc aminte de anii '60 (Ce vrăji a mai făcut Samantha sau Familia Flinstones), Luna Albastră a reuşit să fie un spectacol simplu, fără metafore şi simboluri prea adânci. Fără prea multe pretenţii reuşit să fie un spectacol atât pentru copii (cel mai tânăr spectator a fost un ţânc de nici trei ani), cât şi pentru adulţi îngrămădiţi pe scaune.
Picioarele mi s-au îndreptat apoi către un street performance pe Bulevardul Nicolae Bălcescu, Însoţitoarea de Zbor. Un spectacol sabotat de un grup de copii gălăgioşi şi mult prea curioşi, despre o însoţitoare de bord oacheşă şi îndrăzneaţă. De aici drumurile au dus la Sinagogă pentru Călătoriile lui Marco Polo, un spectacol muzical antrenant realizat de sârbii de la Ensemble Renaissance, care ar fi făcut orice afon să-şi mişte degetele pe lemnul banchetelor din Sinagogă.
Şi cum după muzică trebuie să fie tot muzică şi... dans, a urmat Pierduţi în ceaţă, în regia lui Tatsuya Hasegawa, care a montat un spectacol extravagant în care forţă actorilor se îmbină cu măiestria coregrafică. A fost un spectacol în care o muzică plină de energie, lumini şi proiecţii video care punctează momentele importante, umbrele, uşi glisante din hârtie şi kimonouri te ţintuiesc în scaun şi te atrag într-o Japonie antică în care ordinea lucrurilor e dată de simboluri. Textul în sine nu foarte grozav a fost salvat de coordonarea impecabilă a dansatorilor.
Cu obrajii arzând şi biletul ţinut strâns în mână am păşit pe treptele Casei de Cultură pentru Miriam W., de Radu Afrim. Mi s-a spus că sigur îmi va plăcea. Şi da, mi-a plăcut în ciudă momentelor în care actorii au scăpat hăţurile din mână, în ciudă momentelor de blocaj actoricesc şi a unor replici uitate. A fost o piesă care m-a făcut să strâng puţin din dinţi, pentru că au fost foarte puţine momentele în care am fost menajată. Replicile şi poveştile personajelor te lovesc direct. Drama unei familii târâte în lagărele de concentrare de la Dachau şi Auschwitz poate afecta chiar şi pe cei care doar au citit despre asta.
Sibiul e aproape la fel ca acum doi ani. Poate chiar mai bine. Străzi lărgi, inundate de lumină, rochii fluturând, copii gălăgioşi, turişti prinzând în obiectivul aparatului frânturi de clădiri vechi. Porţi mari de lemn în spatele cărora găseşti oaze de răcoare şi bine. Română amestecată cu germană, spaniolă, franceză, italiană şi engleză. Doar suntem în inima Transilvaniei şi e FITS.