Festivalul Astra - corespondenţa nr. 3

Bună dimineaţă,

da, am găsit ieri tabachera, deşi am cam stat cu frică. Mi-am pus în cap tot ieri să vă spun că pe aici pe la Sighii atmosfera e tare cosmopolită. Se vorbeşte mai mult în engleză decît în româneşte, pt mine care vin acasă, senzaţia e ciudată, sunt două lumi puse una peste alta, numai că a doua e o limbă, n-are limite geografice. Aseară stăteam la o bere şi eram la masă un român, doi nemţi, două norvegiene, trei estonieni. Se vorbea, normal, în engleză, pînă şi cei doi nemţi, Joachim şi Martin, vorbeau între ei în engleză. Se povestea despre călătoria cu autocarul în Mexic, despre cum nu se mai poate face autostopul în Germania (pentru că oamenii îşi cumpără maşini), despre următoarele festivaluri documentare şi antropologice.

Ieri a fost în festival ziua Olandei. O doamnă consilieră de la ambasadă a vorbit, ca şi reprezentantul Fundaţiei Deventer, care sprijină festivalul de 10 ani. Cu ocazia asta, filmele au fost olandeze. S-a început, cum am spus, cu Joris Ivens. După-masă am văzut, printre altele, un film realizat în zilele noastre pe urmele documentarului lui Ivens din '33 despre construirea combinatului de la Magnitogorsk. A fost foarte interesant, pentru că se făcea lumină. Idealismului lui Ivens, cucerit de lumea nouă a comunismului, autorul olandez Pieter Jan Smit îi opunea interviurile cu cei care au muncit pe şantier în acea vreme, cu martori care erau pe atunci copii. Astfel, am aflat că mulţi dintre ei erau strămutaţi ori deportaţi, că eroi ai muncii au fost la puţină vreme omorîţi de regimul stalinist sub acuzaţia că pregăteau o contrarevoluţie, că bîntuia dizenteria şi că oamenii mureau, că se mînca prost.

Legînd Olanda de Rusia, un alt documentar, Piter, realizat de Jessica Gorter şi Frank Gorter investiga viaţa oamenilor obişnuiţi din Sankt Petersburg. O fostă muncitoare care vinde ziare la chioşc şi locuieşte intr-o locuinţă comunistă, cu baie comună şi vreo 6 chiuvete. Un patron prosper, care face comerţ cu flori olandeze şi care şi-a realizat visul vieţii lui, să-şi facă o casă cu un cireş în faţă. Un tînăr care încearcă să-i ajute pe săraci învăţîndu-i să se roage. Un tînăr lansat în publicitate căruia numele de Stalin şi Lenin nu-i spun nimic. O femeie trecută de 80 de ani, fostă şi actuală comunistă, care locuieşte într-un apartament elegant cu poza lui Stalin pe perete.

Din filmele despre Rusia (şi nu numai) pe care le-am văzut pînă acum, mi s-a format, aşa, o idee în cap. Nu că istoria poate fi interpretabilă şi că există riscul ca noile generaţii să poată fi induse în eroare de o proastă interpretare a adevărului, dar că istoria funcţionează pe mari turnante. Că oamenii sunt nişte pioni atît de uşor de manevrat. Că tind să reacţioneze la fel în situaţii similare altora din trecut.

Înainte de a termina corespondenţa pe azi, să spun că deşi filmele sunt interesante şi atmosfera faină, interesul manifestat de tineri sau de profesioniştii români e destul de vag. Sunt studenţi, dar nu la film, aduşi de Vintilă Mihăilescu. Laurenţiu Damian, care e membru în juriu, a adus şi el cîţiva studenţi la film. Acestora festivalul le asigură cazare gratuită. Dar românii nu sunt mulţi.

Ce să mai spun, că şi-aşa sunt singurul ziarist de la "presa centrală" pe aici? Mai e o echipă de la TVR, restul sunt ziarişti locali. Am tot încercat să-mi explic de ce interesul asta scăzut şi singura explicaţie care mi-a venit pînă acum e că termenul "antropologie" sperie.

Nu ştiu, o să mă mai gîndesc.