Festivalul Astra -coresp. nr.2

Titlul e prescurtat. Am tot văzut pe drumul de la Bucureşti o reclamă faina pentru oameni grăbiţi. Grăbită sunt şi eu. Tocmai am ieşit de la proiecţia a trei filme de Joris Ivens, am fugit la Casa de Cultură să încerc să scriu de acolo, dar netul nu mergea, şi acuma iată-mă la un net cafe din oraş. Mi-am transmis articolul la R.L., aici cîntă Celine Dion, trag cu sete din ţigară şi scriu repede, căci mi-e tare foame.

Sunt tot felul de filme aici. Nu pot, clar, să scriu despre toate, n-aş avea timp. Am văzut un film despre o femeie care face înseminare artificială, regizorul e chiar soţul ei, e deci un film de familie, de asta era tandru şi un pic voyeurist. Cu happy-end. Urmăreai burta cum tot creştea, creştea, vizitele la medic şamd. Am mai văzut un film despre doi tineri polonezi care pleacă la Londra să lucreze. N-au habar de engleză, au nişte contacte cu diverşi indivizi dubioşi, cea mai mare parte a filmului umblă prin oraş, mănîncă din pungă şi dau telefoane. Te întrebi totuşi unde începe şi unde se termină rolul regizorului: i-a ajutat el cu bani, cu o vorbă bună?

Ieri seara, după deschidere, am văzut un excelent film făcut de un francez, alsacian de fapt, Vincent Froehly, într-un sat din Maramureş. Zău, un străin ne vede mai bine, nu toţi e adevărat, dar Froehly a fost tare mişto prinzînd exact amănuntele care fac din Maramureş un loc special nu numai pentru străini. E posibil ca actorii, vorba vine, să fi filmat sub influenţa palinicii, e unul, Filip parcă îl cheamă, care îl înjură cu patimă pe Iliescu şi vorbeşte porcos pt că se ştie filmat, se taie porcul 'pe viu' (ştiu din Maramureş că n-ai voie să îl priveşti ca să poată muri liniştit, deci nu m-am uitat), mai e Crăciunul, colindele, artificiile moderne, o maşină cu manele care trece în goană şi taie tradiţia ca pe maioneză, nebunul satului pe care mamă-sa îl ţine în credinţă, că altceva decît să cînte la biserică nu poate, preotul care strînge banii de Bobotează , bea de la toţi şi mănîncă în fine în casa celui mai înstărit (Filip), mai e o înmormîntare la care fiul mortului dă să coboare în groapă şi nu zice decît 'vai, vai', doi copii care spun prostii, în fine, rîzi tot cam la 5 minute şi îţi vine şi să plîngi. Iar la final vin imagini cu bunicul alsacian. E tot Maramureş? Asta e şi ideea. Satul , pămîntul sunt aceleaşi peste tot. Păcat ca n-a venit şi regizorul la Sibiu, ca să vadă cît de bine a fost primit filmul şi cum a aplaudat la final o sală întreagă.

Mă rog, ieri seara m-am dus (la mama) să dorm înainte de 10, ca să o iau azi hodinită de la capăt. La noul cinema Arta am văzut trei filme realizate de o personalitate a documentarului mondial, Joris Ivens.A venit şi un tînăr olandez de la Fundaţia Joris Ivens care mi-a spus că avem baftă să vedem filmele, pentru că pînă acum n-au fost arătate decît la ocazii. Văduva cineastului nu şi-a dat decît acum acordul ca o parte din cele 80 de filme să fie trecute pe DVD. Probabil aştepta progresul tehnicii. Să mă apuc să povestesc filmele? Erau mişto. Unul, din 1933, cu muncitori care se iau la întrecere construind combinatul de la Magnitogorsk, în Rusia. Ivens a fost simpatizant comunist, de altfel, senzaţia mea e nu că a fost "fute ghina', cum se spune, dar că şi-a ales prost tabăra de fiecare dată. Asta nu l-a împiedicat să traverseze istoria înregistrînd-o. Al doilea film văzut era filmat în Spania anului 1937 şi comentariul era al lui Hemingway. Fascinante imagini ale Spaniei rurale , mai ales ale Madridului în plin război, morţi zăcînd pe străzi, oameni plîngînd, totul era real şi impresionant, deşi trebuie să recunosc că filmul de ficţiune ne-a cam tocit sensibilităţile. Ultimul film era şi ultimul făcut de Ivens , în 1988, unul testamentar în adevăratul sens al cuvîntului, de aici uşorul patetism, regizorul însuşi apărea ca personaj, ca regizorul de 90 de ani, astmatic şi pe ducă, ajuns în China pe care o filmase în 1938, ca să simtă şi să filmeze vîntul. Normal, nu poţi filma vîntul decît prin efectele lui - aici, dunele deşertului măturate de nisip. Să filmezi vîntul e ceea ce a făcut documentaristul de-a lungul atîtor decenii, adică să prindă esenţa vieţii în acţiune.

Mai scriu şi mîine, mă duc să-mi recuperez tabachera uitată la celălalt calculator. Ţineţi-mi pumnii să nu mi-o fi luat cineva. Dar suntem în Ardeal, doar, nu în Bucureşti.