octombrie 2004
Dragă Veronica Niculescu,

adineaori (e joi, ora 23,19) am citit de la biroul de presă, de pe calculator, textul tău dat la LiterNet în care mă pomeneai de două ori. Profit de ocazia acestei a patra corespondenţe, ca să îţi spun că poate eu eram acea persoană care citea absorbită din catalogul festivalului. Dar să fi fost tu singura persoană care m-a întrebat de unde l-am procurat? Pe aici, după cum ai văzut, e multă lume. Iar de singuratică, sunt mai degrabă asocială. Actualmente sunt în greva tăcerii. Nu mai vreau să vorbesc. Îmi ajung imaginile. Seara asta îi scriam unei prietene că vreau să inventez festivalul internaţional de film la care nimeni să nu aibă voie să vorbească. Se dau filme, se dă prînzul, se dă cina, oamenii sunt calzi şi îşi zîmbesc şi singura comunicare acceptată e cea prin intermediul imaginilor.

Ce am văzut azi? Trecînd peste faptul că am dormit în timpul cutremurului (n-am simţit decît că am ameţit, cădeam adînc în mine - faină senzaţia), azi am văzut multe filme pe video, la video-bar (aşa se spune?). Printre ele Dutch Light, film olandez realizat cu bani de la ministerul lor al culturii şi de la ministerul lor de externe, film de lungmetraj despre lumina olandeză. Ce e cu mitul ăsta? Sunt întrebaţi un meteorolog, artişti plastici, critici de artă. Misterul persistă şi la sfîrşit, pentru că nici o explicaţie nu e cea definitivă. Trecînd peste "mirificele" peisaje (nu-mi plac în general peisajele), mi-a plăcut filmul, pentru că îmi plac întotdeauna filmele care au de-a face cu pictura (tablourile devin astfel şi mai fizice, parcă le-ai atinge). Mi-a mai plăcut pentru că puţin de tot vorbea şi de Vermeer. Şi mi-a mai plăcut şi pt că încerca să prindă insesizabilul, la fel ca filmul în care un alt olandez, Joris Ivens, încerca să prindă vîntul. Cu prima ocazie, o să întreb un olandez dacă asta e o caracteristică naţională, o calitate rară dacă e adevărat.

Tot azi am mai văzut cîteva fragmente din Pittsburg Police de John Marshall, cel mai celebru invitat al ediţiei. Mi-au plăcut la nebunie, semănau cu Jarmusch, cu Tarantino (june), chiar şi cu Godard. Sunt 20 de filme pe care Marshall le-a filmat în anii '70 la secţia 9 de poliţie din Pittsburg, adică s-a dus cu poliţiştii în misiune şi a dat drumul la cameră. Regia e inexistentă. Cine-verite pur şi dur - o nebunie. Se înţelege puţin din dialoguri, singura lumină e de cele mai multe ori lanterna poliţistului. Nu-ţi mai trebuie nici un reality-show după aşa ceva. Sau, mai bine, viaţa e cel mai bun reality-show. Nu ştiu de ce tot revin la ideea asta. Am scris şi pentru "Rl" că astfel de filme mi se par mai aproape de artă decît cele de ficţiune. Mai aproape de artă şi mai aproape de viaţă.

Bun, îmi iau asocialul cu mine şi mă duc acasică. Dar nu înainte de a transcrie cîteva mesaje pe care le-am copiat de la avizier, căci organizatorii au avut excelenta idee nu numai de a afişa articolele din presă pe măsură ce apar, ci şi să pună un caiet studenţesc la dispoziţia celor care vor să se exprime liber (ca la muzeu). De asemenea sunt la dispoziţie post-it-uri pe care fiecare scrie ce crede. Deci: - "Pînă şi primitivii aveau foc în peşteră. Salvaţi-ne!" - "Un fel de Sibiu al lumii care adună lumea în el." - "Trebuia să păstraţi tradiţia, adică să fie pe gratis" - "Îs cam ameţite traducătoarele, daţi-le de mîncare." - "Mişto boşimanii."

Noapte bună! E ora 23,40, ceea ce vă dorim şi dvstră.

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus