Merg la ASTRA Film Fest de mai mulţi ani şi am văzut cum creşte de la o ediţie la alta, adică din doi în doi ani. Ca o pâine sau ca să fiu în tonul ediţiei a şaptea, ca o mămăligă, pentru că titlul filmului care a ieşit câştigător la una dintre cele patru secţiuni, cea consacrată filmului românesc, a fost Mămăliga te aşteaptă. A fost realizat de Laurenţiu Calciu, nume despre care se va mai vorbi cu siguranţă. A studiat filmul în Marea Britanie şi a mai realizat nişte filmuleţe, la comandă, despre romi. De câţiva ani lucrează prin Grecia. Acesta e cel mai important film al lui de până acum, un lungmetraj aproape (are 70 de minute), despre o familie de romi cu mulţi copii (mai deşi decât ediţiile festivalului) care trăieşte într-un sat din Moldova.
Contrar titlului, filmul nu vorbeşte despre ţigani şi sărăcie în maniera obişnuită; mămăliga dă ritmul filmului, pentru că numeroşii copii sunt tot timpul înfometaţi şi mama lor e extenuată, căci tot timpul trebuie de mâncare, însă poveştile lor sunt umane, regizorul se apropie de ei cu înţelegere şi simpatie. Şi eroii sunt simpatici, mai ales Mihai care a renunţat la Facultatea de Teologie din cauza sărăciei. Aşa că stă cu vaca şi, în timp ce o ţine de funie, învaţă. E un fel de şef pentru fraţii lui, pentru că tată nu au. Alte surori sunt plecate prin lume. Fără să se plângă, dar şi să fie resentimentar, Mihai povesteşte în timp ce exersează aruncarea lasoului, cum, la oraş, oamenii se poarte urât cu ei, îi numesc ţigani, la fel cum, la şcoală, deşi a terminat clasa întâi cu premiul întâi, profesorii îl făceau dobitoc, până a început să creadă că e.
Festivalul a avut în acest an patru secţiuni competitive. Pe lângă cea consacrată filmului românesc, s-au acordat premii pentru filmul studenţesc, filmul central şi est-european şi a existat şi o competiţie internaţională. Au fost două jurii alcătuite din profesionişti din lumea întreagă, unii dintre ei prieteni ai festivalului, care vin de câţiva ani şi nu se mai satură. Printre ei, profesorul de antropologie Michal Buchowski din Polonia, antropologul britanic Michael Stewart, antropologul român Vintilă Mihăilescu. Fiecare juriu a decis premiile la câte două secţiuni.
Spunea cineva (dar parcă la fiecare festival se spune asta) că nu premiile contează, mai ales când vine vorba despre documentar, unde fiecare film are calităţile lui. De altfel, a trebuit să merg la Sibiu de mai multe ori şi să aud de-abia acum că graniţa dintre filmul documentar şi cel antropologic este extrem de fină; nu prea poţi să le distingi trăsăturile caracteristice, dar poţi spune despre un film că e mai mult antropologic decât documentar. Un film antropologic îţi aduce oamenii mai aproape, te face să-i înţelegi şi să simpatizezi (sau nu) cu ei, fără ca, prin asta, autorul să se implice emoţional.
Bănuiesc însă că numerosul public venit la Sibiu nu numai din oraş, nu numai din ţară (inclusiv studenţii lui Vintilă Mihăilescu şi doar şapte studenţi de la film aduşi de Laurenţiu Damian), dar şi studenţi din străinătate care, încă de acum doi ani, vin la Sibiu nu pentru că au cazare gratuită, ci pentru că îşi pot cunoaşte maeştrii. Unul dintre aceştia a fost John Marshall, figura proeminentă a filmului documentar mondial, care, la cei 72 de ani ai săi, a stat binevoitor de vorbă cu oricine a dorit să afle mai multe fie despre serialul A Kalahari Family, fie despre seria Pittsburg Police - din care a prezentat şi comentat fragmente. Despre Pittsburg Police, oamenii spuneau, la Sibiu, că e un documentar aşa cum se făcea în vremurile lui bune. Marshall l-a filmat în anii '70, când a însoţit poliţişti din secţia nr. 9 din Pittsburg. Fie că era vorba despre o femeie agresată de soţ care a sunat la poliţie, fie despre o femeie care locuieşte într-o maşină ori despre un vecin care a încălcat proprietatea altui vecin, aceste filmuleţe au fost turnate în modul cel mai crud, în cinema-vérité, fără nici o regie ori scenariu. Pe lângă rolul pe care l-au avut pentru elaborarea legislaţiei ori în discuţiile despre discriminarea rasială (ele au fost proiectate în secţii de poliţie, precum şi pentru studenţii la Drept, de la Harvard), filmele sunt foarte frumoase. Totul este real în ele şi totuşi sunt foarte artistice.
Poţi face documentar în multe feluri, iar festivalul a arătat asta. Poţi filma realitatea fără să intervii - asta fac, mai ales, antropologii, ori poţi să o manevrezi, să-i pui ramele, să o apropii de ficţiune, fără ca prin asta să agresezi mesajul filmului. Aşa face un mare documentarist, rusul Viktor Kossakovski, în Familia Belov, film premiat la multe festivaluri şi care, pentru că a fost realizat în 1992, a fost prezentat în afara competiţiei. Imitând filmele vechi, în alb-negru virat spre sepia, filmul îi prezintă pe membrii familiei Belov, cu necazurile şi, mai ales, certurile lor, dar cineastul lărgeşte cercul, plimbă aparatul de filmat ca pe o balerină, face artă în fiecare cadru, apropiindu-se flagrant de filmul de ficţiune.
Pentru că Viktor Kossakovski este deţinătorul Premiului Joris Ivens, cel mai mare premiu al celui mai important festival de documentar din lume, cel de la Amsterdam, putem aminti aici că, în acest an, un film românesc este nominalizat şi el la acest premiu. Blestemul ariciului de Dumitru Budrala (care e şi directorul ASTRA Film Fest) a avut premiera, în afara competiţiei, fireşte, la Sibiu. Un film tot despre ţigani, dar, la fel ca filmul lui Laurenţiu Calciu, fără a face din ei nişte victime. Îi arată pe eroi, ţigani vorbitori de limbă română din cătunul Băieşi) din judeţul Sibiu, mergând mai mult din sat în sat ca să vândă mături (înainte lucrau la colectivă, acum nu mai au unde). Ca şi un alt film al lui Dumitru Budrala, Pe drum, şi acesta e un road-movie. Totul se întâmplă pe drum, într-o lume care parcă nu e din secolul ăsta, oamenii umblă fără a şti unde vor dormi la noapte.
În Pe drum, oierii umblau pe pământ, un pământ rupt de timp, fără nici un fel de reper al civilizaţiei, şi doar la un moment dat, foarte discret, ei traversau nişte şine de cale ferată. Un element asemănător, folosit şi în Blestemul ariciului, îl reprezintă maşinile, vreo două la număr, care depăşesc mersul vioi al băieşilor (care, uneori, acoperă 30 km pe zi).
Filmul care a câştigat cea mai înaltă distincţie a festivalului - Cel mai bun film la categoria internaţională - se oprea la munca unei categorii sociale devenite celebre datorită turiştilor şi ghidurilor de călătorie. Dhobi-i sunt acei indieni săraci care, în Mumbay, spală rufe. Căzile lor sunt amenajate în aer liber, e apă peste tot, dhobi-i poartă pe ei haine ude şi se laudă cu faima de a nu fi rătăcit niciodată nici o cămaşă din sutele care se usucă pe frânghii. Realizat de Giorgio Garini (Italia), filmul îşi învăluia mesajul într-un înveliş colorat şi proaspăt.
Că veni vorba despre culori şi despre limpezime, un alt film, prezentat însă în afara competiţiei, era şi investigaţie, şi contemplaţie asupra celebrei "lumini olandeze". Realizat de Pieter-Rim de Kroon şi Maarten de Kroon, filmul porneşte de la afirmaţia celebrului artist german Joseph Beuys cum că lumina olandeză a început să se deterioreze începând cu a doua jumătate a secolului trecut. Cum aşa? Deci e vorba de un fenomen natural, nu despre imaginaţia pictorilor? Realizatorii întreabă un meteorolog, un fizician, artişti şi critici de artă, şi intercalează între părerile lor imagini mai mult statice ale aceluiaşi fragment de natură olandeză, surprinsă în diferite zile ale anului şi la diferite ore. Imaginea frizează de multe ori pictura şi, chiar dacă nu ne omorâm după peisaje naturale, îi bănuim pe autori de o manipulare a percepţiilor. Până la urmă, problema rămâne insolvabilă. Fizicianul ne explică, practic, de unde ar putea veni lumina olandeză, un pictor afirmă că, pentru el, legenda a fost creată şi întreţinută de pictori. În noi rămâne, mai mult decât cuvinte, senzaţia vagă şi confortabilă de a fi încercat, o dată cu realizatorii, să captăm ceea ce nu poate fi prins în palmă. Acelaşi lucru l-a încercat celebrul documentarist olandez Joris Ivens în ultimul său film, Povestea vântului, unde, ajuns la vârsta rememorărilor şi reglărilor de conturi, pleacă în China, astmatic, dar cu aceeaşi privire curioasă, să capteze vântul. Până la urmă, la asta se rezumă arta. Esenţa vieţii este vizibilă prin substanţe de contrast. Vântul devine vizibil prin efectul pe care îl produce asupra dunelor de nisip, lumina imprimă Olandei culori nemaipomenit de intense. Genul documentar urmează, probabil, aceleaşi legi. Viaţa devine vizibilă prin gesturile, dramele, cuvintele, reacţiile oamenilor. Altfel, ea este o esenţă volatilă, perfectă în sine.
Trebuie să spun că, la Sibiu, nu s-au văzut numai filme (cele olandeze au făcut obiectul unui grupaj special), dar s-a şi vorbit despre filme. Partea "teoretică" a fost constituită de un atelier consacrat invitatei ediţiei Rusia. Aici s-a discutat aplicat şi profesionist, nu numai despre documentarul rusesc, ci şi despre condiţiile tranziţiei de la socialism la capitalism.
Interesant a fost că multe pelicule inclusiv unele dintre cele realizate de autori străini, au fost filmate în România, Maramureşul a fost pe primul loc în preferinţele cineaştilor. Nu puţine filme s-au oprit la zona Ardealului, şi a fost interesant să vezi cum ne percep alţii. Filmele româneşti sau despre România au fost şi cele mai cerute la videobar, adică la spaţiul special unde se puteau viziona filme la video. O expoziţie de fotografii (60 la număr) realizate de importanţi fotografi ruşi, o expoziţie de fotografii realizate de Dumitru Budrala şi un grup de cântăreţi ruşi lipoveni au animat atmosfera din afara proiecţiilor. Atmosferă care, oricum, a fost una "de lucru". Bineînţeles, aproape numai despre filme s-a vorbit, Sibiul devenind un loc extrem de cosmopolit unde auzeai vorbindu-se aproape numai în engleză. Păcat totuşi că grupurile sanitare de la casa de cultură au lăsat de dorit pentru că directorul acesteia, deşi şi-a lut banii pe chirie n-a avut "amabilitatea" să trimită femeile de serviciu. Organizatorii s-au confruntat şi cu lipsa căldurii din sală, ceea ce a făcut ca majoritatea notiţelor lăsate de spectatori pe post-it-uri galbene, la intrarea în săli, să facă referire la lipsa căldurii, "Îmi pare rău, dar e f.f.f. frig", scria cineva, ca şi cum i-ar fi fost ruşine s-o recunoască, pentru a nu arunca o lumină nefavorabilă asupra festivalului. ASTRA Film Fest va avea o nouă ediţie peste doi ani. Oricum, între ediţii, timpul trece de parcă n-ar fi.