Gonesc cu bicicleta pe Calea Victoriei spre Green Hours. Abia pe la 20 se anunţă concertul, dar am stabilit cu I. că ne vedem mai devreme. Trec pe lângă ceainărie şi mă gândesc că ultima oară am fost cu tine acolo, ştiu că nici I. nu mai intră în ceainăriile astea. Nici eu. Ciudat cum îmi vin în minte astfel de amintiri, probabil de la vreme. Mă topesc şi broboane de apă îmi alunecă pe spatele gol; simt cauciucurile zdrobite de căldură, dar gândul unei seri cu vocea Mariei Răducanu îmi dă avânt.
O văzusem recent, duminică, la Uranus. Îmi unsese sufletul cu vocea-i caldă, iar ritmul îl ţinusem atunci cu degetele de la picioare ascunse în nisipul călduţ. În seara asta la Green cântă fado şi blues şi altele. I. e deja la masa rezervată şi bea un amestec de amaretto cu suc de portocale. Licoarea asta are gust de Sicilia, de dor de insula tăcută îmi comand şi eu, migdalele sunt permise după ora 18, iar portocalele aduc un aport consistent de vitamina C.
Stăm deja la poveşti de două ore neîntrerupte de oameni şi telefoane. Se face 20.30 când Maria apare pe scena improvizată de sub copacul secular. E aceeaşi Maria pe care am mai ascultat-o, cu faţa luminoasă şi vocea caldă şi pătrunzătoare. Pedro Negrescu o acompaniază la contrabas. De două lucruri îmi dau seama în timp ce concertul se derulează sacadat, întrerupt după fiecare melodie de aplauzele celor 200 de oameni prezenţi în curtea de la Green. Poţi crede că Maria termină cuvintele mai repede, că încheierea lor se pierde în vânt şi în solfegii înalte. Te înşeli. Cuvintele din melodiile ei sunt lungi precum râmele vineţii. Cel de-al doilea lucru care mă face să surâd larg este contrabasul. Acest instrument gigantic, Gulliver printre liliputanele viori, scoate nişte sunete înfundate şi grele, care, numai cu vocea Mariei suprapusă, au gustul băuturii noastre portocalii.
Ce îmi place cel mai mult la Maria Răducanu e lumea în care glasul ei te transpune. Am fost în Barri Gòtic, purtată de hainele ei colorate. Mirosea a mare şi casele întunecoase respirau a vechi. Printre străzile încâlcite m-am rătăcit de atâtea ori, încât până şi această rătăcire nu era decât un alt soi de regăsire. Bucăţi de faianţă răsăreau pe ziduri pentru a marca secolele şi papagalul colorat al pictorului ciudat ronţăia pe un balcon mere. Como no lo ha 'quero' ninguna, le quiero yo / Mi piconero, como el picor / por tu 'curpa' 'curpita' yo tengo negro negrito mi corazón. Acordurile de blues m-au dus peste ocean. Mă unduiam pe străzile fără nume, nerătăcită şi negăsită; aveam gust de malţ şi ochi cuprinzători. Căutam lumina ascunsă după zgârie-nori şi briza oceanului pătat. Poate şi pe tine, dar sigur într-o viaţă viitoare. Once upon a summertime just like today / We laughed the happy afternoon away / And stole a kiss in every street cafe / You were sweeter than the blossom on the tree / I was as proud as any girl could be.
Purtată de cuvinte şi amintiri, cu gustul Siciliei impregnat pe limbă, deschid ochii. E cald tare, I. ascultă cu atenţie, ai crede că e cel mai serios şi fără de haz om din lume. Clinchete de pahare, tocuri apăsate pe piatra cubică şi foşnete de evantaie izbind precum aripile de păsări aerul ucigător. La insistenţele publicului, Maria ne mai plimbă un pic.
Îmi imaginez numai tramvaiul urcând pantele pietruite şi faianţa scânteind în soare. Şi aici trebuie că miroase a ocean sărat şi oamenii petrec până târziu în noapte. Meu amor / Na tua mão / Nessa mão onde perfeito / Bateu o meu coração. Maria asta îmbie la vacanţă, fericiri pe plaje ascunse şi readuce în inimi dorul. Cântă de aproape o oră şi jumătate şi noi nu ne săturăm. Ne şi întreabă dacă suntem ok, dacă am băut ce trebuie. Încearcă să ne supere cu vreo melodie mai drăcoasă, dar ne animă mai tare. Şi apoi ne aduce acasă. Nu mai ard, iar ploaia s-a pornit cu sete peste Bucureşti. În garsoniera cu parchet scârţâitor, căldura umedă îmi dă hainele jos. Dansez împleticită, dar mai mult de unde sunt nu mă pot duce. Cucurrucucú paloma, cucurrucucú no llores.