Greu de spus dacă în familia cinematografică documentarul e rudă săracă sau membru de elită. Probabil că şi una şi alta. Depinde din ce punct de vedere.
Financiar vorbind, întotdeauna pentru filmul documentar se găsesc mai puţini bani. Accesul lui pe marile ecrane e limitat pentru că de cele mai multe ori el nu e amuzant/ entertaining/ divertente, ci îl obligă pe spectator să gândească. Marele public merge la cinema ca să se simtă bine, să râdă, să plângă, să palpite, să se sperie odată cu personajele de pe ecran, iar un documentar nu te îndeamnă să empatizezii, ci să te distanţezi ca să rezonezi mai bine. Nici festivalurile (cu excepţia celor specializate) nu îi deschid larg porţile selecţiilor oficiale. Trebuie să fii Michael Moore ca să ajungi la Cannes în fruntea palmaresului, şi nu o dată, ci de două ori.
Cu atât mai mare este performanţa lui Andrei Ujică, al cărui lungmetraj Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu a fost în 2010 în selecţia oficială, dar în afara competiţiei. Filmul a fost lansat şi în România, distribuit de Cristian Mungiu, cu premieră la Sala Palatului!!!!
Era de aşteptat ca reacţiile românilor la filmul lui Ujică să fie extrem de diverse. Clare sunt numai extremele. Pe de o parte, alergicii la subiect: "Nu-mi mai trebuie. Decenii întregi am fost intoxicat pe toate ecranele mici şi mari cu imaginile cuplului nefast şi nu-mi mai trebuie". Cu varianta: "Ce-mi poate oferi nou un film de montaj? Imaginile alea le ştim pe dinafară." Pe de alta - nostalgicii: "Uite-i domn'le cât erau de modeşti şi de sobri, fără maşini 4 x 4 şi fără cristale Swarovski! Uite-i cum construiau pentru popor!" ş.a.m.d. Greşit, şi unii, şi alţii.
Andrei Ujică adună foarte inteligent fragmentele alese (dintre care unele inedite) şi la prima vedere te lasă să crezi că e doar o biografie obiectivă şi echilibrată a personajului, nu departe de cum şi-ar fi dorit-o acesta (doar de aceea filmul se numeşte Autobiografia..., nu-i aşa?). Dar dincolo de aparenţe există o imensă doză de sarcasm şi incriminare. Doar din succesiunea imaginilor - unele cu sonorul lor, altele pe muţeşte - fără niciun comentariu.
Totodată, alergicii nu ţin seama de faptul ca în epoca de aur imaginile acestea fie treceau pe lângă noi ca apa pe gâscă (reflex născut din spirit de conservare), fie ne întunecau vederea de furie şi disperare. Trecerea timpului ne permite să le privim cu atenţie şi cu libertatea de a spune lucrurilor pe nume: marionetele din Marea Adunare Naţională în scena depunerii jurământului; gesticulaţia Păpuşarului dezaxat care la începutul discursului încearcă să-şi ţină mâinile în frâu pentru ca apoi să piardă total controlul într-un balet care-l apropie deopotrivă de comedia mută americană şi de Hitler; succesiunea tragicomică a discursului incriminator al lui Pârvulescu urmat de intervenţia mincinoasă şi ridicolă, fals împăciuitoare a lui Popescu Puţuri. Sunt doar câteva exemple.
În ceea ce-i priveşte pe nostalgici, partida e pierdută. Degeaba le spui că scena abundenţei de paradă asezonată cu câţiva securişti în haine de vânzători e de natură să-ţi vindece orice frustrări actuale generate de slaba putere de cumpărare. Degeaba le spui că, ţinând seama de epocă, cojoacele nou-nouţe, albe imaculate şi brodate abundent pot echivala cristalele Swarovski. Degeaba le aminteşti că megalomanul proiect din centrul Bucureştiului a nenorocit mii de oameni.
Interesant ar fi ce înţeleg tinerii din acest film. În iunie 2010, la unica proiecţie a documentarului lui Ujică cu prilejul TIFF-ului, în spatele meu se afla o duduiţă care la primele cadre cu moartea lui Gheorghiu-Dej şi cortegiul aferent şi-a întrebat cu candoare partenerul la fel de jun ca şi ea: "Ce fac oamenii ăştia, stau la coadă la vot?" Fără comentarii.
M-am întins prea mult cu filmul lui Andrei Ujică (pentru că merită) şi nu prea mai am loc pentru restul de documentare noi care justifică titlul.
Pe scurt. Noul film al Adinei Pintilie, Oxygen, şi-a început cu succes turneul prin festivalurile internaţionale, în premieră la Rotterdam, apoi la Buenos Aires, Varşovia, Lisabona, Rio de Janeiro. Cu Victoria (regia Adi Voicu, Ana Vlad), HBO continuă să producă - în cazul de faţă să coproducă alături de Mandragora - scenariile câştigătoare la concursurile anuale pe care le iniţiază. Şi nu în ultimul rând, Fundaţia SOROS, şi ea în urma unui concurs, finanţează două documentare de lungmetraj aflate în lucru şi care se anunţă extrem de promiţătoare. Titluri provizorii: Imre şi Piroşca de Marius Iacob (director de imagine la filmul Adinei Pintilie pomenit mai sus) şi Chinatown de Iulian Ghervas (cel care a cosemnat împreună cu Adina Popescu filmul Copiii uraniului).
S-ar părea că documentarul românesc tinde să devină el însuşi o familie aparte.