Contre-jour: fals interviu cu Natalie Portman - Black Swan

Doina Giurgiu: Vă place fotografia, Miss Portman?
Natalie Portman: Cred că fotografia e un film îngheţat. Întotdeauna îmi imaginez cum s-ar desfăşura acţiunea după ce i-aş striga imaginii: Motor! Mereu îmi vine să scot încremenirea de acolo şi s-o anim, ca într-un fel de revocare a criogeniei.
 
D.G.: E un mod de-a secţiona timpul.
N.P.: Nu e niciodată o poveste întreagă. E doar un sentiment blocat. O privire care nu-şi poate desfăşura epicul decât până la limita cadrului. E suspendată acolo şi trebuie s-o iei şi s-o porţi tu mai departe, să-i sufli un pic din propria inspiraţie şi să vezi unde o poţi duce. E ca un rol pe care l-ai primit acum şi te uiţi la el ca la un canar închis în colivie. Îl vezi că se zbate şi n-ai de ales: dacă vrei să fii sigur că poate ieşi trebuie să deschizi cu zgomot personajul, să arunci uşa coliviei.

D.G.: Nu există limite în film?
N.P.: În film tonurile sunt foarte fluide. Nu se opresc, dacă regizorul nu le reţine.
 
D.G.: Black Swan e mai mult povestea unei fiinţe paralizate de spaimă, deci blocate în timp, sau a evadării ei din static?
N.P.: Black Swan e ca un contre-jour forţat să primească un reflector din faţă, să iasă brusc din umbră. Nina Sayers e un contur rigid până în momentul în care apare acest dublu rol, al lebedei albe şi al celei negre din Lacul lebedelor. Atunci izbucneşte conflictul dintre cele două surse de pasiune: una rece, metalică, în care o închide posesivitatea maladivă a balerinei ratate din mama ei, şi cealaltă vie, violentă, liberă, care vine dinăuntru şi pe care rolul dorit o dezlănţuie treptat, până la invadarea totală a realităţii, forţată să se transforme după chipul trăirii ei acute. Nu e orice fel de evadare, e o eliberare a unui animal aparent firav şi delicat, dar al cărui urlet interior ajunge să-l transfigureze într-o bestie fără scrupule. Lebăda neagră trebuie să fie o coborâre în iad. Aşa e orice dorinţă de nestăpânit, un drum cu un picior în infern.
 
D.G.: Totuşi e o dorinţă asistată. Vincent Cassel în rolul lui Thomas Leroy e un regizor uşor mefistofelic.
N.P.: Ca să tragi un glonţ, trebuie să apeşi pe trăgaci. Thomas ştie că e ceva adânc îngropat în Nina şi lui îi trebuie acel ceva, cu orice risc. Chiar dacă nu face gesturi întregi. Dar o răscoleşte. Imaginaţia ei completează totul, aşa cum îi cere mişcarea asta, de ieşire în lumină.
 
D.G.: Vi s-a părut mai greu rolul balerinei, decât, să zicem, cel al stripteuzei din Closer?
N.P.: N-o să încep să spun platitudini de genul: "toate rolurile au dificultăţile lor". N-am jucat nici un rol despre care să gândesc că e sau nu e uşor. Dacă te referi la partea fizică, da, faţă de Closer a fost mult de lucru. Replica Ninei "I just wanna be perfect" cred că s-a potrivit. Am început pregătirea cu mai bine de un an înainte de a începe filmările. Mişcările de bază, înot, tonifiere. Zi de zi. Am crezut că o să-mi intru repede în formă. Am uitat că baletul e un fel de respiraţie: nu te poţi opri fără să scoţi viaţa din el, să-l dezarticulezi.

D.G.: Dar n-aţi filmat nimic în timpul acesta?
N.P.: Ba da. Mary Helen Bowers, coregrafa mea, a venit cu mine peste tot. Începeam exerciţiile şi la cinci dimineaţa. Când toate detaliile sunt puse la punct, cred că se atinge un nivel de credibilitate care te lasă să te pierzi în poveste. E un joc al extremelor. Ceea ce vezi acolo trebuie să arate uşor, nedureros, senin, imponderabil, delicat şi fermecător. Dar ce e în spatele acestei imagini dă rezonanţa filmului, pentru că-ţi îngheaţă sângele.

D.G.: Darren Aronofsky spunea că nu ştie dacă vreun actor va putea să ducă rolul ăsta. Acum nu cred că mai are vreun dubiu.
N.P.: Cred că e mulţumit. A vrut să arate şi zbaterea interioară şi munca. Cum e orice artist pe dinăuntru. Înfruntarea sinelui, căutarea. Te răneşti singur în confruntarea asta, pentru că trebuie să-ţi găseşti răspunsurile şi uneori te agăţi de cele mai ascuţite colţuri şi tragi de ele cu unghiile.
 
D.G.: Scena în care mama îi taie unghiile Ninei e atât de terifiantă, încât aproape că-ţi vine să râzi, ca să-ţi ascunzi cât mai bine frica. De fapt, tot ce vrei e să-ţi întorci privirea, ca să nu te pătrundă adâncimea temniţei din care Nina nu pare capabilă să iasă.
N.P.: Nici Nina nu-şi priveşte mama în momentul acela şi Barbara Hershey împinge marginea obsesiei atât de minunat de aproape de miezul nebuniei. Personajul ei, Erica, e cu adevărat în infern şi nu are nicio putere să-l părăsească. Iadul primar e al minţii, nu? Darren i-a cerut Barbarei să-mi scrie nişte scrisori din perspectiva Ericăi. Cred că asta ne-a ajutat foarte mult să construim legătura mentală dintre personaje. Să simţim altfel oglinzile şi ritualul acelui apartament tenebros şi sinistru. Barbara spune că-i aminteşte de Das Boot. Nebunia spaţiului care se strânge în jurul tău, lent, dar din ce în ce mai strâns. Ca o capcană pe care o vezi cum se închide, dar în slow-motion. Atât de încet, încât ajungi să crezi că, dacă-ţi opreşti respiraţia, şi cadrele se vor opri din curgere.

D.G.: Iar nebunia e ereditară...
N.P.: E un thriller psihologic! Ideea e să pluteşti permanent între două senzaţii: realul alienării, care debutează odată cu apariţia Milei Kunis, alternativa la rolul lebedei negre, şi imaginarul căutării nebune a sursei de energie. Ea trebuie extrasă din interiorul Ninei. Lebăda neagră e un copil scos cu forcepsul din imaginaţia aproape moartă a unei balerine din care nu trăieşte decât corpul. Resuscitarea sufletului ei e imperios necesară şi pare un act de agresiune pe care-l comite Lily, lebăda viu colorată a Milei.

D.G.: Aţi discutat despre relaţia dintre cele două balerine?
N.P.: Cu Mila? Nu foarte mult. Darren a insistat să nu ne întâlnim în afara filmărilor, ca să accentueze contrastul şi neîncrederea dintre personaje. A fost un pic ciudat, pentru că suntem prietene. Ne-a fixat repetiţiile de balet la ore diferite şi ne-a spus fiecăreia că cealaltă e mai bună. Dar am prins repede ideea că încearcă să ne păcălească şi să ne inducă o stare de rivalitate, în folosul personajelor.
 
D.G.: Povestea balerinelor se suprapune peste cea din Lacul lebedelor. Dar nu e la fel şi cu baletul? Pasiunea din el nu e precum Odile, vrăjită şi subjugată iubirii, iar uriaşul şi aproape inumanul efort al corpului nu e la fel de chinuitor ca durerea pe care i-o provoacă Odette?
N.P.: Nina trăieşte în balet şi e propria ei dualitate Odile-Odette, iar Lily iubeşte viaţa mult prea tare, ca să se cantoneze într-o extremă a ei. Baletul e o combinaţie de sublim vizibil şi cruzime ascunsă. Ceea ce se vede pe scenă e atât de aproape de perfecţiune, încât nu lasă loc niciunei alte imagini. Cu atât mai puţin uneia teribil de contrastante, a îmblânzirii până la sânge a unui corp care nu ştie să zboare în alt fel. E o lume aparte şi cred că asta se vede bine în film.

D.G.: E un răspuns pe care-l pot întoarce în oglindă. Ceea ce se vede în film e atât de aproape de perfecţiune, încât nu lasă loc niciunei alte imagini. Performanţa realizării acestui rol e deja în plicul închis al premiului Oscar 2011. Ce-ar spune bunica româncă a lui Natalie Portman în seara deschiderii lui?
N.P.: Ar fi foarte mândră!