Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

CNDB - fără director, fără bani şi fără sediu


Observator Cultural, ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Martie, 2005. Centrul Naţional al Dansului Bucureşti (CNDB) e înfiinţat, pe hîrtie. N-are buget şi nici sediu, ar trebui să i se dea o serie de săli aflate în administrarea Muzeului Naţional de Artă Contemporană, dar directorul MNAC tergiversează semnarea actelor. Întrebată despre buget, Mona Muscă, ministrul Culturii, răspunde: "Ce subvenţii?! Vor participa cu proiecte la Fondul Cultural ca toată lumea!".
 
Ianuarie, 2011. Mandatul de director al lui Mihai Mihalcea s-a încheiat, iar el nu vrea să continue ca manager. De la an la an, bugetul Centrului s-a micşorat. În decembrie 2010, o adresă din partea conducerii Teatrului Naţional Bucureşti (TNB) solicita CNDB să elibereze spaţiul în vederea începerii unor lucrări de construcţii.
 
Noiembrie, 2005. Concursul pentru directoratul CNDB e amînat şi contestat, o serie de memorii semnate de coregrafi români şi manageri străini acuză ministeriatul lui Adrian Iorgulescu de favorizare a unuia dintre candidaţi, reprezentant al "aripii conservatoare" a dansului.
 
Ianuarie, 2011. Va fi un nou concurs de management, dar nu se ştie cînd şi cum şi dacă nu cumva o nouă bătălie va fi de dat.

Au trecut cinci ani. Instituţional, s-ar părea că dansul contemporan e aproape în acelaşi punct în care era în 2005: cu un management sub semnul întrebării, teoretic fără un sediu.

 

Aceasta era introducerea din comunicatul de presă ce anunţa dezbaterea organizată de Observator cultural în jurul bilanţului (nu şi al "evaluării") primilor cinci ani de viaţă ai Centrului Naţional al Dansului Bucureşti. Situaţia e aceeaşi, iar momentul - vital pentru ceea ce va deveni, în continuare, CNDB.
 

300 de persoane au trimis pe adresa Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional o scrisoare de protest (iniţiată de Cosmin Manolescu şi Fundaţia Gabriela Tudor) în contra lăsării Centrului fără spaţiu, iar 700 de oameni au susţinut demersul pe Facebook. Dintre instituţiile găzduite de clădirea TNB, doar Centrul Naţional al Dansului n-are unde se muta - în aşteptarea finalizării de amenajări la Sala Omnia, Opereta îşi cumpără un cort de 3.5 milioane de euro, Muzeul Naţional de Artă Contemporană (MNAC) are prevăzute spaţii în viitorul Teatru Naţional şi pînă şi Lăptăria lui Enache va fi primită înapoi.

Pentru CNDB trebuie găsit ceva în jurul a 1-2 milioane de euro: deşi e o "stare de excepţie", o instituţie singulară asupra căreia cade responsabilitatea de a organiza stagiuni de spectacole în Bucureşti şi, cumva, şi în restul ţării, să finanţeze proiecte ale sectorului neguvernamental (la a cărui presiune a şi fost înfiinţat) şi să invite spectacole din străinătate, să pună la cale cursuri de dans, să ţină arhive şi mediateci, să coopereze internaţional şi să se îngrijească de promovarea ideii de dans contemporan, să fie vizibil şi popular, şi experimental, în acelaşi timp. Totul, cu 250.000 de euro buget anual şi zece angajaţi. Adică un sfert sau o treime din subvenţia unui teatru românesc mediu spre mic, finanţat de primărie. Acolo unde există organisme teoretic similare CNDB, ca parizianul Centre National de la Danse, ele sînt mecanisme suprastructurale, domnind peste reţele complexe de spaţii finanţate de stat şi independente (în Franţa, aşa-numitele Centre Naţionale Coregrafice).
 
În România, se cheamă cerc vicios. Fiindcă sau din cauză că nu produce un număr mare de spectatori (sînt 6.000 pe an, bilete vîndute), Centrului nu i se dau mai mulţi bani. Din ăia care i se dau, totuşi, o parte sînt destinaţi proiectelor ONG-urilor, iar în multe cazuri, spaţiile sînt (dacă va mai fi ce)/ erau cedate partenerilor din sectorul nonguvernamental, pentru festivaluri şi prezentări, pe gratis, eventual fără o evidenţă a publicului. Din ce rămîne cu greu s-ar putea produce spectacole de mare anvergură, luînd în considerare şi faptul că CNDB nu are personal artistic angajat. Aşa cum arată, ca structură bugetară, acum, Centrul Naţional al Dansului e predestinat minimalismului. Iar spectacolele minimaliste au public minimalist... JTI îşi permite să aducă, de pildă, Compania Béjart, CNDB - nu.
 
Problema CNDB - dinspre Ministerul Culturii - e una nu de reprezentativitate, ci de relevanţă statistică. Această delicată balanţă, între datoria de a garanta spaţii de reprezentare pentru toate categoriile de membri ai societăţii (care obligă statul, de pildă, să organizeze clase în limba maternă pentru copiii aparţinînd minorităţilor naţionale, chit că, în unele zone, sînt tot atîţia elevi cîţi profesori) şi justificarea financiară a lui "se vinde în draci = există interes public" (conform căreia cele mai mari şanse de finanţare de la buget, în artele spectacolului, le-ar avea Garcea şi Mondenii), face ca ministerul să navigheze în ape foarte complicate. (Are şi el, MCPN-ul, ceva dreptate: oare atît să fie potenţialul publicului de dans, unde se produce ruptura cu statistica?)
 

În momentul de faţă, CNDB nu poate să producă şi să prezinte spectacole de mainstream, "lucruri recognoscibile, deja înscrise într-o tradiţie a practicilor şi a receptării" (Mihai Mihalcea), pentru că această tradiţie, în dansul contemporan românesc, nu există. Ce există e un nucleu creativ de mainstream la intersecţia contemporanului cu modernul, distincţie greu de făcut la nivelul discursului public cîtă vreme preocuparea pentru elaborarea teoretică şi comunicarea în afara strictei comunităţi a dansului tinde, din perspectiva creatorilor şi a administratorilor, spre zero.

Aşa că: ar trebui instituţia publică şi unică CNDB să se concentreze pe forjarea unui mainstream (în caz că va avea vreodată bugete cît de cît mai consistente)? Poate/ ar trebui să fie Centrul o metastructură, să-şi dedice o parte dintre acţiuni lobby-ului legislativ şi susţinerii unei întăriri a independenţei ONG-urilor, în aşa fel încît ceva din presiunea asupra CNDB să se elibereze în iniţiativa privată, mai ales în ce priveşte zona experimentală?
 
O întrebare la care încă e de răspuns ar fi care e identitatea distinctă a CNDB, printre alte instituţii de spectacole, din perspectiva publicului. O alta ar putea fi şi mai gravă: poate/trebuie rupt (transformat într-un parteneriat pe picior de egalitate) cordonul ombilical dintre Centrul Naţional al Dansului şi sectorul independent, care face ca CNDB să aibă tendinţa de a fi responsabilizat mai mult faţă de ONG-uri decît faţă de propriii spectatori, cei care-i justifică statutul de instituţie publică?
 

Acum, cînd din nou, la fel ca acum cinci ani, totul e de decis, cel mai grav ar fi dacă Centrul Naţional al Dansului ar rămîne fără spaţii de spectacole. Pentru că existenţa spaţiului a făcut ca CNDB, în această jumătate de deceniu de viziune a tandemului Mihai Mihalcea - Vava Ştefănescu, să fie un garant public al libertăţii de exprimare, artistică şi socială, al cercetării originale şi creative, al conştiinţei contemporane. E o moştenire grea pentru oricine va fi noul manager al Centrului.





 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer