(ultimul număr din revista HBO - Dec 2010)
Nu ştiu dacă motivul pentru care nu m-am înnebunit după Morte a Venezia / Moarte la Veneţia este că l-am văzut prea târziu (1991), cert este că m-am dus la el convins c-o să-mi placă. M-am pregătit ca de sărbătoare, gătindu-mă cu hainele mele cinefile cele mai bune (era singurul Visconti nebifat încă); l-am aşteptat amânându-l, şi-am amânat vizionarea pentru că, la Cinemateca din Bucureşti, nu exista decât o copie alb-negru. (Cinemateca era o "comoară" a filmelor-care-nu-există: Satyricon dublat în germană, The Seven Year Itch / 7 ani de căsnicie fără rochia lui Marilyn suflată de curentul de la metrou, E.T. fără bicicleta trecând prin dreptul lunii, Fahrenheit 451 alb-negru, Chinatown alb-negru şi - cum spuneam - Morte a Venezia alb-negru...)
L-am văzut, aşadar, într-un cinema "de artă şi eseu" din Paris. Şi am ieşit dezumflat. Era color, nu-i vorbă; dar atât. Durata mi s-a părut criminală - pe vremea aia filmele de peste 2 ore erau o raritate -, dar mai criminală decât durata (în fond, şi La dolce vita, şi Aventura "ţin mult") a fost senzaţia de sufocare-prin-grandoare. Nu că grandilocvenţa ar fi venit ca o noutate din partea lui Visconti - în fond, acest nobil domn a ridicat A Şaptea Artă la apogeul Operei (genul liric) iar decoraţiunile interioare, la rang de personaj principal. Dar, în Morte a Venezia, aglomerarea (inflaţia) "semnelor culturale" este strivitoare. Thomas Mann! Mahler!! Veneţia!!! Sentimentul meu a fost că Aschenbach (jucat de Dirk Bogarde) nu moare răpus de holeră, ci de Khulthură. De Too Much Culture. Din fericire, contele de Modrone n-a fost răpus el însuşi, ca cineast, şi - din fotoliul cu rotile - şi-a încheiat cariera printr-un nu mai puţin flamboaiant, dar (în fine) emoţionant Inocentul. După d'Annunzio (scriitor de mâna a doua, zic specialiştii). De unde se vede, încă o dată, că o capodoperă d-aia e capodoperă, ca să nu se preteze la ecranizări, şi că e-ntotdeauna mai sănătos să ecranizezi o carte proastă.
Apropo de carte proastă - n-am înţeles niciodată de ce Gone With the Wind / Pe aripile vântului e considerat un film "mare"; poate (ca şi în cazul Morţii la Veneţia) pentru că e foarte lung. Singurul lucru pe care i-l conced este că este perfect la capitolul casting: Vivien Leigh în chip de Scarlet O'Hara, Clark Gable în chip de Rhett Butler, Olivia de Havilland, Leslie Howard ş.cl., toţi sunt "de-acolo". Dar atât. Povestea (c/o Miss Margaret Mitchell) e boring as hell- şi-n plus, tot literatură de mâna a doua fiind, ăsta ar fi fost un bun argument pentru o capodoperă (vezi mai sus). Dar nu e capodoperă; e doar ceea ce eu numesc un "film-karaoke". "Frankly, m'dear, I don't give a damn", "Tomorrow is another day" etc. Putea fi teatru radiofonic. Sau texte de pus pe tricouri. OK, ştiu că e "unul din cele mai iconice filme ale tuturor timpurilor". Dar prefer - tot din epocă - aproape "minimalistul" (prin comparaţie) Casablanca. Sau alte titluri hollywoodiene la fel de populare, precum: It's a Wonderful Life, All about Eve, Sunset Boulevard, Singing in the Rain, What Ever Happened to Baby Jane, Star Wars, E.T. sau până şi The Sound of Music! - adică, vorb-aia, dacă tot e stupid, măcar să fie comic-stupid. Câteodată mă gândesc că finalul de la Gone With the Wind, cu Tara arzând, e cel mai trist final posibil ever pentru că, din păcate, n-a mistuit şi pelicula: într-o lume ideală, focul din film ar fi trebuit să fie dus, de "aripile vântului", înapoi până la genericul de deschidere, pârjolind crinolinele, corsetele, şaretele şi mustaţa lui Rhett... Ar fi fost singurul film din istorie distrus de propriul subiect - şi, în această calitate, mi-aş fi amintit de el cu plăcere.
P.S. Epilog.
Dragă Andrei,
deci cam asta fu...
Când, acu' vreun an, ţi-am spus că vreau să mă retrag din combinaţie (eu retragându-mă oricum din "breaslă"), mi-ai zis că nu, că să nu fac asta, că oi încropi eu ceva legat de film în condiţiile în care nu mai vedeam niciun film. Eh, uite că s-a terminat oricum, şi eu - "încropind" conştiincios şi, recunoaşte, ff punctual - am ajuns la finiş odată cu toată lumea...
Aşa că mă bucur că am fost alături de voi (de Anca, Cristina, Iulia, Magda, de Chiri şi de tine) în această mică "arcă a lui Noe"/HBO, care-a încercat să salveze ceva din "spiritul cinefil" pe mările vijelioase pe care le traversăm.
Şi, după cum se vede, am ajuns la liman. Dar marea mugeşte în continuare. Deh... de gustibus ;)