Anul 2010 a însemnat din punct de vedere discografic apariţia a nici o sută de albume româneşti de pop, folk şi rock, care pot intra în discuţiile pentru un top. Din acest punct de vedere, nu s-a schimbat nimic în ultimii douăzeci de ani. Înregistrăm în continuare tendinţa de scădere a nivelului mediu, în special în zona "plutonul de mijloc", semnalată cu începere din anii \'90. Pe de o parte, formaţiile care reuşesc un prim album promiţător au ulterior un recul, pe de alta, pe fondul prăbuşirii pieţei de CD-uri (cauzate de piraterie) şi al ieftinirii sesiunilor de studio, numărul diletanţilor ce lansează albume este în continuă creştere. Acest fapt are şi o latură pozitivă: abandonarea cutumei prin care, datorită accesului la resurse media, se cîştiga un (re)nume nemeritat în domeniul artistic.
Pînă în 1990, celebritatea în domeniul muzicii româneşti era legată indisolubil de difuzarea TV sau de apariţiile discografice, în condiţiile unei cenzuri drastice de imagine, atitudine şi versuri (unde era cazul). Prezenţa pe copertă era importantă pentru protagonişti, chiar cu preţul rabatului de la calitatea artistică, deoarece popularitatea în domeniul artistic (sau sportiv) era premiată, putînd fi lesne convertită în privilegii (materiale&ontologice). Pe fondul lipsei relative de concurenţă, accederea în sistem echivala cu lansarea şi implicit cu confirmarea presupusei valori. Scena era împărţită inechitabil de oameni talentaţi şi nulităţi. Spectacolele, unde vigilenţa cenzurii era uneori redusă, au creat un pseudounderground muzical, care a facilitat impunerea cu predilecţie a "refuzaţilor", nu întotdeauna meritorii în vreun fel. Douăzeci de ani mai tîrziu, această stare de fapt continuă să determine tipul de mentalitate de la noi.
Topul realizat de revista muzicală on-line, Muzici şi Faze, ediţia a şasea, în colaborare cu Observator cultural, îşi propune să premieze nu doar valoarea relativă a albumelor luate în calcul, ci şi direcţia în care se înscriu cei aflaţi în spatele lor. Astfel, media ponderată utilizată în grila de uz intern a redacţiei avantajează new entry-urile şi originalitatea şi descalifică atitudinile anacronice.
Pe locul întîi este Love, Fear, Choices and Astronauts al formaţiei The Egocentrics. Fie că îi spunem post rock, psihedelic sau stoner, albumul în cauză confirmă potenţialul trioului timişorean. Avem de-a face cu un material sonor interesant, echilibrat şi, dincolo de aceste caracterizări, cinstit; realizat cu chitară electrică, bas, set de tobe şi multă imaginaţie. Un CD surprinzător pentru peisajul muzical intern, 99% instrumental, singurele voci folosite la un moment dat în background (pe una dintre cele patru piese ale albumului) aparţinînd lui Aldous Huxley, Joseph Campbell, Max Planck şi Terence McKenna. Ar mai fi de reţinut două aspecte: LP-ul în cauză fusese anunţat încă din 2009 printr-un EP de debut şi, în altă ordine de idei, formaţia se prezintă în concert la acelaşi nivel ca pe album, apariţiile live fiind însoţite nu de puţine ori de efecte multimedia (proiecţii, VJ-ing).
Locul al doilea este ocupat de Vin alb/ vin roşu sau, pentru a fi mai exacţi, Beloe vino/krasnoe vino, realizat de Zdob şi Zdub. Este un album cîntat în limba rusă (în care se aud şi cîteva fraze în română sau în ucrainiană), destinat publicului de la Est de Prut. Formaţia din Moldova se bucură de mare simpatie în România, astfel încît faptul că targetul a fost de această dată altul nu deranjează pe nimeni. De altfel, cîteva piese cunosc şi versiuni anterioare în română. Muzical, albumul este reuşit, rămînînd de discutat doar dacă îşi găsea locul într-un top al muzicii româneşti.
Pe locul al treilea o întîlnim pe celebra Iris, cu noul său album, 12 Porţi. Iris este (şi va rămîne) o legendă a muzicii de la noi, chiar dacă în 2010 cei patru se prezintă într-o formulă muzicală (mult) mai cuminte decît în anii în care formaţia cucerea primele generaţii de fani. Istoria trupei, inclusiv cea ilustrată în albume, coincide în mare măsură cu istoria rockului românesc (destin şi finalitate). Este şi povestea exemplară a faptului de a crede în ceea ce faci. Să spunem că locul este, în acest caz, mai degrabă al formaţiei decît al albumului.
Următoarea poziţie, a patra, este ocupată de Now In Stereo, semnat de The Mono Jacks. Raportat la producţia muzicală din 2010, avem de-a face cu un album reuşit de indie. Sperăm că tînăra formaţie îşi va continua ascensiunea dezvoltînd în viitor ideile schiţate, deocamdată, în Stereo. Există o sumă de experienţe scenice anterioare pentru membrii formaţiei, ceva concerte în (ultimii) doi ani de activitate, însă ceea ce se va întîmpla depinde de modul de raportare la toate acestea.
Pe locul cinci este Love Songs For Robots - The Model. Caracterizare posibilă: album de muzică electronică, un soi de retro future disco intersectat cu ceea ce s-ar numi synth pop (terminologia de specialitate este întotdeauna derutantă!). Trimiterile către sunetul analogic îşi găsesc locul într-un disc perfect pentru fanii genului. Influenţele Kraftwerk se regăsesc inclusiv în titlul formaţiei (Das Model).
Din aceeaşi zonă vine şi E suflet in aparat, un produs Şuie Paparude (locul şase). Veteranii electro îşi demonstrează încă o dată profesionalismul. Chiar dacă genul abordat nu determină "arderea materiei karmice", "muzica de transport" este gîndită şi interpretată în relaţie cu criterii, să spunem, alternative.
Urmează Macrophone al noii intrate (pe piaţă) Relative, în care întrezărim o speranţă a muzicii româneşti alternative. Este un album ce poate fi ascultat fără a simţi că ai pierdut vremea. Aşteptăm totuşi următorul album, pentru a ne pronunţa. Deocamdată un început cu dreptul.
O surpriză plăcută a anului 2010 este şi Eloize, cu al său album de debut, Rollercoaster, clasat pe locul opt. Stilul este eclectic, influenţele multiple, dar se simte dorinţa puternică de a continua călătoria începută. Obstacolele sînt întotdeauna numeroase, astfel încît anul următor pare decisiv pentru destinul artistic al formaţiei, care are obligaţia de onoare de a scoate un album peste ce a reuşit deocamdată.
Locul nouă este al albumului Fetish - Viţa de Vie. Experienţa protagoniştilor a condus la un nou material decent. O întrebare care se poate pune ar fi dacă deja vechea formaţie Viţa ne va mai putea surprinde (plăcut) vreodată. Deocamdată în regulă pentru un tabel al apariţiilor muzicale autohtone.
A zecea poziţie şi ultima comentată în rîndurile de faţă este ocupată de Suburbia Afterlife, al formaţiei Persona. Un brit pop, cu accente indie, înglobat într-un sunet naţional (în sensul de regional), un debut ce pare că înglobează în el tot ce-ar fi putut fi şi n-a fost. O (de)limitare care lasă totuşi loc pentru mişcările următoare.
Situaţie dramatică în albumele pop sau electro; folkul - cel mai imobil gen
Topul Muzici şi Faze conţine nouăzeci şi cinci de poziţii. De la locul treizeci în jos situaţia începe să fie dramatică din punct de vedere artistic sau valoric. Albumele de rock extrem (death, dark, punk etc.) sînt realizate mai degrabă pentru cîştigarea unui loc într-o nişă în care delimitarea între fan şi muzician nu este deloc clară. La antipod, numeroase albume pop sau electro par a fi născute din dorinţa sinceră şi interesată a protagoniştilor de a deveni celebri sau de a obţine bani. Aşa-zisa muzică indie (independent music) suferă cumplit de mimetism. Aici există două surse de influenţă: cele externe, formaţiile noastre încercînd să cînte precum cele "adevărate" din străinătate, şi cele interne, existînd tendinţa de încartiruire în diverse alianţe locale.
Din păcate, folkul reprezintă cel mai imobil gen, fiind împietrit în formele de expresie ale anilor \'70 din România, în imposibilitatea de desprindere de Cenaclul Flacăra. Unul dintre corifeii folkului inscriptibil în brandul amintit mai sus, cetăţeanul transatlantic Hruşcă Ştefan, continuă să colinde, inclusiv vara, cum s-a întîmplat în 2009 la Festivalul estival "Folk You". Este greu de înţeles de ce tineri de 18 ani cîntă în 2010, în cazurile bune, cum se făcea în \'70, în cazurile rele, inspirîndu-se de la cine nu trebuie. Genul supravieţuieşte prin cîţiva monştri sacri, care continuă să facă (destul de) bine ce făceau şi în urmă cu 30-40 de ani. Singurele evenimente fericite sînt excepţiile, cele cîteva, numărabile pe degetele de la o mînă; dacă sîntem optimişti - de la două...
Un top este prin excelenţă subiectiv. Rolul său este doar orientativ, folosind ca eventual instrument de cunoaştere. Motivaţia poziţionărilor este cea care contează într-o mai mare măsură. Pentru cei în cauză, locurile inferioare şi remarcile neprietenoase, cu atît mai mult cu cît sînt şi reale, supără puternic. Faptul de a apărea pe o scenă sau pe un album implică însă nişte riscuri pe care protagoniştii trebuie să şi le asume: acelea de a se expune judecăţilor de valoare, oneste sau nu. Aplicarea aceleiaşi grile de evaluare pentru întreg domeniul de definiţie reprezintă însă o legitimare demnă de a fi luată în seamă.