În loc de bilanţ al anului 2010, aş putea reproduce aici - integral, mai puţin topul celor mai interesante cinci spectacole - textul de bilanţ al lui 2009. Dar ar fi nedrept - pentru 2009, care, în esenţă, a reprezentat 12 luni sensibil mai interesante decît cele care tocmai au trecut.
Una dintre aceste producţii este
Opinia publică de Aurel Baranga, reluată critic de regizorul Theodor Cristian Popescu la teatrul din Sibiu. Această
Opinie... ar trebui să relanseze discuţia, pe de o parte, despre statutul actual al dramaturgiei antedecembriste, considerată datată (
Spitalul special a lui Iosif Naghiu, montată de Ştefan Iordănescu la Naţionalul din Bucureşti, lasă să se creadă că multe dintre piesele scrise la răscrucea lui 1989 sînt ele însele datate), iar pe de altă parte, despre reevaluarea prin teatru a condiţiei umane în perioada comunismului.
O noapte furtunoasă în regia lui Alexandru Dabija (la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandru" din Iaşi), care a iscat acuze de vulgaritate, chiar obscenitate, în capitala Moldovei, e cea mai importantă actualizare-prin-neintervenţie-în-subtext a operei lui Caragiale, în ultimii ani. Pe lîngă faptul că e, aproape fără excepţie, minunat de precis jucată,
Noaptea furtunoasă a lui Dabija e un atentat la pudibonderia naţională şi, în acelaşi timp, la mortificarea românească a teatrului prin estetizarea şi castrarea intelectualizantă a textelor clasice.
Oricît de inegal ca spectacol şi neunitar conceptual, Roşia Montană, coprodusă de Teatrul Maghiar de Stat din Cluj şi dramAcum, cu trei regizori şi trei dramaturgi (uneori intersectîndu-se), e un salt remarcabil în economia instituţiilor de repertoriu, un pariu pe un tip de implicare socio-politică foarte curajoasă.
Iar 2010 a fost şi anul deschiderii celui mai promiţător spaţiu-studio din Bucureşti, sala de la subsol a Teatrului Odeon, al cărei profil e orientat spre dramaturgia contemporană, pînă acum românească, ceea ce, în trecut, dintre teatrele de stat, doar la Foarte Mic s-a mai întîmplat.
În noiembrie 2010 s-a încheiat şi directoratul artistic al Cristinei Modreanu la Festivalul Naţional de Teatru (FNT). A fost prima dată cînd controversele au vizat, practic, nu unul, ci toate spectacolele invitate din străinătate, cu precădere Dybbuk-ul lui Krzysztof Warlikowski şi Hey, Girl al lui Romeo Castellucci, inclusiv cu o foarte promiţătoare simili-dezbatere pe Facebook, iniţiată de actorul Vlad Zamfirescu. Ceea ce a lăsat, însă, să se vadă din selecţia internaţională de anul recent încheiat e partea problematică a unei astfel de programări în cadrul unui festival cu o dimensiune de showcase naţional destinat pieţei internaţionale. Spectacolele româneşti au fost, pentru străinii chemaţi să le vadă, mai puţin interesante decît Castellucci. Îi rămîne, astfel, noului director artistic al FNT misiunea de a hotărî cum să împace, printr-un program modulat, şi nevoia Bucureştiului de teatru din străinătate, şi caracterul festivalului de pepinieră românească pentru piaţa internaţională.
Anul acesta, Uniunea Teatrală a plasat decizia asupra componenţei juriului de nominalizări pentru Gala Premiilor UNITER în seama secţiei române a AICT (Asociaţia Internaţională a Criticilor de Teatru). Componenţa - Andreea Dumitru, Doina Modola, Ludmila Patlanjoglu - s-a decis în luna decembrie, iar pînă prin martie, cei trei critici vor avea de văzut tot ce e de văzut în ţara teatrală România. Tot Senatul UNITER a numit şi un selecţioner pentru Festivalul Naţional de Teatru - Alice Georgescu, cu un mandat, atipic acum, de un an. Va fi promiţător.
Teatrul libertăţii de decizie
De departe, proiectul spectacular al anului a fost Casa Poporului, creat de Bogdan Georgescu, o colaborare între Ofensiva Generozităţii, Penitenciarul din Craiova, Clubul Electro-Putere Craiova, Universitatea din Craiova - Departamentul de Teatru, UNATC Bucureşti şi Veioza Arte, produs de Asociaţia I. S. Drăgulescu. E un proiect de teatru comunitar. Interpreţi sînt Dragoş Măru Bran, Alex Calangiu, Iulia Lazăr, Sorinel Diţă, Irinel Neaga, Dumitru Pandele, Cristi Pătru şi Raluca Păun. O parte dintre ei sînt deţinuţi ai închisorii craiovene (segregarea dintre actorii profesionişti şi cei amatori nu contează, în contextul dat).
Modelul dramaturgic pe care-l foloseşte Bogdan Georgescu e unul clasic: o situaţie în derulare (într-o garsonieră din Belgia, o mînă de infractori români se antrenează să dea o spargere), apariţia unui factor accidental disturbator (doi emigranţi ilegali, aduşi în garsonieră de "călăuza" lor, nu vor să participe la acţiunea în mijlocul căreia se trezesc), răsturnarea situaţiei (avînd în centru un revolver şi o revoltă morală) şi restabilirea (promisă) a echilibrului social. În fapt, Casa Poporului e o foarte originală deturnare a ficţiunii realiste în tiparul de miză al teatrului forum (dar nu pe suportul tematic al nedreptăţii, ci pe cel al mecanismului de decizie, al liberului arbitru). Ceea ce e cu adevărat esenţial într-un astfel de proiect - care, spectaculos fiind (prin tipul de asumare a interpreţilor, care solidarizează scenic oameni cu experienţe artistice şi de viaţă atît de diferite), nu constituie chiar un spectacol - este atenta construcţie pregătitoare a dilemei decizionale finale: a împuşca (fără aparente consecinţe imediate) sau a nu împuşca (cu riscul viitorului). Liberul arbitru în acţiune şi mecanica psihologică a alegerii etice. Casa Poporului acumulează, prin expunere, un peisaj complex al alegerilor greşite care par, pe moment, singurele posibile, personajele sînt aduse la condiţia de răufăcători de astfel de decizii de salvare temporară, iar parcursul performativ e o maieutică dintre cele mai delicate, o călătorie prin dialog teatral spre un adevăr moral mai important pentru deţinuţii-actori decît similitudinea tramei cu propriile lor aventuri la marginea legii.
"Eu cred că avem nevoie de un shut down şi de un restart. Nu mai merge cu transplantul. Am tot cîrpit, am schimbat stomacul... [...]
Trebuie să şi vrei să schimbi. Nu e îndeajuns doar să vezi. Tendinţa este următoarea: cel mai comod e să nu faci nimic, pentru că banii sînt aceiaşi. Iar dacă nu faci nimic, nu greşeşti şi eşti bine... Evaluările se fac cum se fac, managerii au bifat tot ce puteau bifa din grila aia şi tot aşa... "
Gianina Cărbunariu, în Adevărul literar şi artistic, 4 ianuarie 2011