Iată un film cu "supereroi" care nu îşi propune să fie sumbru, băţos şi solemn, ci aiuritor şi amuzant . Reuşeşte însă doar pe alocuri, în rest e fără formă, fără miză şi fără sfârşit. Dar, cel puţin, nu se ia deloc în serios.
Filmul The Green Hornet e mai mult o parodie a genului şi are un aer retro, de-a dreptul analogic. Îţi dă sentimentul că e produs undeva prin anii '60, pe vremea Panterei roz, atât pare de defazat, în ciuda încercărilor de updatare (3D-ul n-are niciun sens). De pildă, goana protagonistului de a înfige un USB într-un computer aflat într-o redacţie şi de a face public un document important s-ar fi putut rezolva mult mai simplu cu ajutorul unui smartphone. Evident, întrebări de tipul "de ce acum?", "dar chiar era necesar?" sunt futile. Doar n-avem de-a face cu singurul produs hollywoodian redundant.
The Green Hornet poate fi privit şi ca o gură de aer proaspăt (într-un gen prea constipat), dar şi ca o dezamăgire, având în vedere că e confecţionat de un cineast inovator şi efervescent precum Gondry. E cumva trist să vezi un regizor de talia lui îmbarcându-se într-o navă comercială care nu duce nicăieri, dar măcar încearcă să infuzeze pelicula cu puţin din deja faimosul său spirit ludic. Scenariul e scris de Rogen împreună cu frecventul său colaborator, Evan Goldberg (Pineapple Express, Superbad). Umorul tandemului explodează chiar în hilara secvenţă de deschidere, unde un prea arogant James Franco e repede lichidat de un gangster oldtimer.
De la capucino perfect la maşină-minune
Britt Reid (Seth Rogen), un playboy iresponsabil şi infantil, e crescut de un tată director de ziar, sever şi prea ocupat. Atunci când acesta este ucis într-un accident bizar, Britt preia conducerea ziarului, dar constată că e depăşit. Din plictiseală şi din nevoia de atenţie, decide să se joace de-a supereroul, alături de un sidekick asiatic pe nume Kato (Jay Chou), un geniu tehnic şi un expert în arte marţiale care progresează de la prepararea unui capucino perfect la confecţionarea unor maşini-minune.
Hazul provine din faptul că Reid rămâne un copil mare, enervant şi răsfăţat, şi e departe de a fi un erou. Iar Kato n-are nicio intenţie să rămână în planul doi. Relaţia şi dialogurile dintre ei au vervă, la fel şi câteva dintre scenele de urmărire. Rogen / Reid este un bufon care nu aduce nimic în combinaţie în afară de ego şi de replici spumoase. La ani lumină de "răul" over the top, fioros, din benzile desenate, Christoph Waltz (Inglourious Basterds) e delicios în pielea unui gangster psihopat cu probleme de imagine, care încearcă cu disperare să rămână în control şi să fie înfricoşător.
Există vreo două secvenţe în care imaginaţia şi flerul vizual ce fac "marca Gondry" zboară nestingherite. Totuşi, rămâi cu prea puţin. Ieşi din cinema, dai delete la ce-ai văzut, dar nu şi la uşoara amărăciune că tocmai ai văzut compromisul unuia dintre autorii tăi preferaţi.