Porumboiu vorbește despre La Gomera în interviul ce urmează vizionării în conexiune cu Polițist, Adjectiv, filmul său premiat la Cannes în 2009, în cadrul secțiunii Un Certain Regard. Cele două pelicule, de genuri și estetică complet diferite, denotă o anume legătură sau continuitate prin tematica traficului de droguri și circumscrierea eroului în tiparele aceleiași meserii (de polițist, detectiv) exercitată într-un context social în devenire.
Cei doi Cristi poartă același nume și amândoi se ceartă cu legea și regulamentul, atât că ținuta lor morală e alta - în spiritul ideii de continuitate, putem spune că ea se degradează. În timpul celor 10 ani care-i despart, cel mai recent Cristi se transformă dintr-o victimă a legii într-una a corupției. Dacă eroul din Polițist, Adjectiv se opune legii din rațiuni psihologice, încercând să absolve un tânăr licean, iresponsabil, fumător de hașiș, protagonistul din La Gomera e implicat în traficul de droguri. În esență, Cristi a fost și rămâne un trădător. Confruntat cu posibilitatea pierderii slujbei, în Polițist, Adjectiv, eroul își trădează conștiința, convingerile morale și dă curs "flagrantului".
Continuitatea de care vorbește domnul Porumboiu, se referă la poetica sa, este pur lingvistică. Ambele filme vorbesc despre limbaj ca tehnică de expresie, despre sensul lui relativ, forța de manipulare sau de camuflaj. Ca să teoretizăm limbajul, avem desigur nevoie de un meta limbaj, iar limbajul cinematografic folosit de Corneliu Porumboiu îndeplinește cu grație această funcție. Încărcat cu clișee ale genului și referințe filmografice (La Gomera) sau disertații filozofice (Polițist, Adjectiv), vizualul eșalonat de componenta narativă este mereu aluziv, deschizând un înțeles criptic.
Dacă însuși titlul Polițist, Adjectiv, aduce o construcție absurdă în conotații morfologice, sugerând lupta eroului cu alchimia cuvintelor, cu sensul lor relativ, La Gomera transfigurează limbajul devenit personaj, ce pare că dirijează și se joacă cu narativul într-un ritm vibrant, ce te ține cu sufletul la gură, fără ca demersul aparent ilogic sau absurd să diminueze din tensiunea relatării. Cristi din Polițist, Adjectiv se luptă cu funcțiile cuvintelor, în aceeași măsură în care se luptă cu timpul, ce se dovedește insuficient pentru a-și desfășura ancheta ce l-ar putea absolvi pe Victor de "flagrant". În aceeași măsură, Cristi din La Gomera se luptă cu un dialect arhaic, El silbo, bazat pe arta fluieratului, ce imită limba păsărilor. El silbo, vorbit și înțeles numai de locuitorii insulei La Gomera din arhipelagul Canare, nu poate fi decodificat cu mijloace tehnologice.
Notăm de-asemenea diferența dintre ritmul obositor de lent, introspectiv, frust și analitic din Polițist, Adjectiv și vria ce ne conduce prin meandrele labirintice ale acțiunii din La Gomera.
Ambele filme urmăresc o legătură univocă între erou și cameră. În Polițist, Adjectiv, camera este, în fapt, mintea și ochiul eroului, ea surprinde în detaliu întregul periplu al unor zile de lucru din viața polițistului, din perspectiva celui care se mișcă mereu în spatele camerei, în raport cu punctul de vedere: lângă curtea școlii, în fața unei vile, după un stâlp de electricitate... În La Gomera, eroul stă mereu cu fața îndreptată spre o cameră invizibilă.
Suspectat de procurorul Magda, (interpretat cu subtilitate și aplomb de Rodica Lazăr) ce conduce cu abilitate investigația, Cristi grimasează sau se exhibă, făcând sex cu Gilda în fața camerelor plasate în locuința sa, intimidându-și privitorii. Într-o poetică recursivă, obiectivul "adevărat" le dirijează pe cele subversive din apartamentul lui Cristi și se mișcă ritmic între figura bulversată și jenată a observatorului și privirile ostentative ale eroului. Ironia ca procedeu estetic, uneori referențială, dar mereu subtilă și grațioasă, este manipulată de Porumboiu vizual și auditiv. Ea nu ocolește nici narativul atunci când, printr-o ironie a sorții, Cristi este în mod semnificativ lovit de o mașină și scos din funcții (ca polițist și mafiot) întocmai de ochiul camerei - pe care l-am văzut anterior în câteva secvențe de spionaj. Informatorul își încheie apoteotic investigația, scoțând definitiv din uz obiectul sub observație.
Filmul începe cu imaginea vaporului către La Gomera, tărâmul oamenilor-păsări din piesa lui Aristofan, un spațiu paradisiac cu cerurile coborâte în ape, unde mafia vorbește "silbo" și instituie legile ei. Detectivul Cristi, (magistral interpretat de Vlad Ivanov), dezamăgit probabil, ca și eroul lui Aristofan, de prestația "zeilor" birocratici, devine omul mafiei pe care o ține sub urmărire. Sosește aici, racolat de fascinanta Gilda (Catrinel Marlon), pentru a deprinde acest limbaj în scopul eliberării din închisoare a unui anume Zsolt (Sabin Tambrea), lucrător la fabrica de saltele pentru export din București. Zsolt este singurul care știe unde sunt ascunse saltelele pline cu banii mafiei. Acțiunea se dovedește foarte complicată, deschizând multiple planuri realizate cu ajutorul flashback-urilor, mimând construcția unui veritabil thriller.
Mai toate personajele principale trădează sau sunt dubli agenți: Gilda, Cristi, Zsolt. Timpul neliniar și impredictibil, se mișcă înainte și înapoi pentru a adânci și mai mult misterul sau pentru a contura portrete. În fapt, asistăm la o compozită parodie a genului care, în locul elucidării complexelor legături sau fațete ale personajelor, vine cu un happy end suprarealist a unei neconvingătoare povești de dragoste.
Pelicula este încărcată de referințe filmografice, unele mai explicite ca altele, cu scopul de-a detașa demersul de stereotipia unui thriller, urmărind crearea unui meta limbaj ce vorbește despre arta cinematografiei, despre integrarea influențelor ei în filmografia autorului. Referințele sunt uneori recursive, de la thriller-ul american la Sergiu Nicolaescu în Cu mâinile curate, la rându-i foarte influențat de acest gen.
Remarcabilă este scena de la duș din hotelul care adăpostește saltelele cu bani. Recepționistul vine cu un portret à la Hitchcock. Îl vedem mereu ascultând la un pick-up, cu sonorul la maxim, intoxicându-și clienții cu arii celebre din opere, sub pretextul de a-i educa. El apare în câteva rânduri în această postură pasiv-meditativo-intelectuală, ca sursă de comic sau ca cezură pentru a potența suspansul relatării. În final, își ia în serios și energic rolul, demonstrând parteneriatul cu Zsolt în acțiunea de subtilizare a banilor mafiei. După ce îi taie gâtul detectivului ce o urmărește pe Gilda la hotel, încearcă s-o elimine și pe ea. Camera urmărește cu meticulozitate, atât muzical cât și vizual, premisele crimei din Psycho, abordând același ritm și unghiuri de filmare ale perdelei albe... cu dușul care curge. Crima eșuează într-un comic de limbaj ce elucidează subtil relațiile intime dintre personaje, până în acel moment ambigue. Surprins de pistolul Gildei - despre care știm că l-a trădat pe șeful mafiei, încercând să fugă cu Zsolt și cu banii -, recepționistul dezvăluie saltelele cu bani și concede ironic să le împartă, numind cele două cupluri: Gilda cu Cristi, și el cu Zsolt.
O altă referință este un western cu John Wayne, în prim plan, desfășurat într-un cinematograf, unde procurorul Magda și Cristi - care recunoaște că e dublu agent - încheie un târg ce avea să deturneze mafia de la planul inițial de eliberare a lui Zsolt, și s-o scoată pe Gilda și pe el din această dublă misiune. Personajele sunt conturate în tipologii, prevalează portretele feminine. Mitul femeii fatale este întruchipat de Gilda, ce se mișcă abil între cei doi bărbați (șeful mafiei, Paco, și detectivul Cristi). Cu toată ironia și absurdul comicului de situație, îi lipsește acea notă de subtilitate și poezie suprarealistă din Jules et Jim (François Truffaut) sau din Butch Cassidy and the Sundance Kid - un alt gen de western noir, chiar dacă niciodată clasificat ca atare. Magda vine cu o perspicacitate, calm și ținută profesională demnă de Scotland Yard.
Femeile excelează în arta mânuirii armelor: Magda îl împușcă pe Carlito - mâna dreaptă a șefului mafiei -, care reușise să scape. În urma controversatului accident de mașină, îl găsim pe Cristi la sanatoriu, privind absent pe fereastră. El își pierde darul vorbirii, dar nu și graiul fluieratului, deranjându-i pe ceilalți bolnavi. Figura lui rătăcită, tristețea incomprehensibilă și straniul fluierat ar putea constitui o altă referință filmografică la chipul lobotomizat al eroului din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Referințele ficțiunii la realitatea ce o creează, la procesul artistic în desfășurare poate ascunde semnificații mai grave. Un regizor, în căutare de hangare și nu de "personaje" pentru filmul pe care tocmai îl turnează, adică Porumboiu în persoană, pătrunde cu dezinvoltură în cuibul mafiei. Va fi creatorul executat / distrus de propria creație? Deznodământul nu reiese clar din scena tăiată brusc, rămâne o întrebare deschisă pentru audiență.
În închisoare, Zsolt primește o poțiune, pentru a fi luat cu salvarea și răpit, în ultimă instanță, de mafie. Ecoul fluierăturilor, transmutat din paradisul insulei și reverberat peste cerurile cenușii ale cartierelor pline de blocuri ale Bucureștiului, conferă o dimensiune expresionistă ce ne pune în corespondență cu cerurile lui Aristofan, unde zeii nu mai pot recepționa și condamna faptele oamenilor. Spitalul și numărul camerei vor fi comunicate mafiei de către eroul nostru în "silbo", dar cu o altă destinație decât cea planificată în expozițiune. Zeii - invitați sau nu - participă și ei la banchetul oamenilor-păsări: mafia trădată de Cristi și Zsolt este atrasă în cursă, într-un decor de western, părăsit. A ascunde banii mafiei în România, într-un decor de western, și încă unul părăsit, sună ca o soluție gratuită sau una de-a dreptul năstrușnică, dacă nu i-am fi urmărit pe Cristi și Magda mai devreme, plănuind evadarea lui Zsolt în fața unui ecran de cinematograf unde se desfășura un western. Verosimilul pierde din nou în fața conotațiilor referențiale ce, întrețesute în acțiune, conferă ineditul acestui film. Prin urmare, inefabilul previzibil comunicării în "silbo" este amânat, el survine apoteotic în final, la Singapore.
Din camera lui de sanatoriu, Cristi ciripește cu prezumtiva lui iubire, ca păsările la rut, peste înălțimile capitalei. Gilda îi propune în "silbo" o întâlnire, de data aceasta în Singapore, precum albatroșii ce se întâlnesc o dată pe an cu același partener, dar și pe aceeași insulă (din Galapagos) - dovedind mai puțină imaginație ca eroii noștri! Ultima imagine îi surprinde pe cei doi iubiți într-un havuz caleidoscopic de lumini, reuniți într-un happy end psihedelic. Iubirea învinge mafia, corupția și procuratura și "el silbo" este limbajul ei.