Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  La Gomera

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Porumboiu pe insula lui Aristofan - La Gomera


octombrie 2019
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Festivalul de film de la Lincoln Center prezintă o nouă producţie a regizorului român Corneliu Porumboiu, La Gomera, tradus în engleză ca "The Whistlers", împrumutând titlul cu care a participat în secţiunea oficială a Festivalului de la Cannes, 2019. Încadrată structural în genul de cinema noir, ultima creaţie a domnului Porumboiu surprinde prin detaşarea de documentar, analitic, neo-realismul minimalist al noului val, prezente în precedentele sale filme. La Gomera vine cu noi structuri de reprezentare, urmărind formule vechi ale unei cinematografii pe care autorul, aşa cum declară, o îndrăgeşte pentru că ea ţine de formaţia sa ca artist.

Porumboiu vorbeşte despre La Gomera în interviul ce urmează vizionării în conexiune cu Poliţist, Adjectiv, filmul său premiat la Cannes în 2009 , în cadrul secţiunii Un Certain Regard. Cele două pelicule, de genuri şi estetică complet diferite, denotă o anume legătură sau continuitate prin tematica traficului de droguri şi circumscrierea eroului în tiparele aceleiaşi meserii (de poliţist, detectiv) exercitată într-un context social în devenire.

Cei doi Cristi poartă acelaşi nume şi amândoi se ceartă cu legea şi regulamentul, atât că ţinuta lor morală e alta, (în spiritul ideii de continuitate) putem spune că ea se degradează. În timpul celor 10 ani care-i despart, cel mai recent Cristi se transformă dintr-o victimă a legii într-una a corupţiei. Dacă eroul din Poliţist, Adjectiv se opune legii din raţiuni psihologice, încercând să absolve un tânăr licean, iresponsabil, fumător de haşiş, protagonistul din La Gomera e implicat în traficul de droguri. În esenţă, Cristi a fost şi rămâne un trădător. Confruntat cu posibilitatea pierderii slujbei, în Poliţist, Adjectiv, eroul îşi trădează conştiinţa, convingerile morale şi dă curs "flagrantului".

Continuitatea de care vorbeşte domnul Porumboiu, se referă la poetica sa, este pur lingvistică. Ambele filme vorbesc despre limbaj ca tehnică de expresie, despre sensul lui relativ, forţa de manipulare sau de camuflaj. Ca să teoretizăm limbajul, avem desigur nevoie de un meta limbaj, iar limbajul cinematografic folosit de Corneliu Porumboiu îndeplineşte cu graţie această funcţie. Încărcat cu clişee ale genului şi referinţe filmografice (La Gomera) sau disertaţii filozofice (Poliţist, Adjectiv), vizualul eşalonat de componenta narativă este mereu aluziv, deschizând un înţeles criptic.

Dacă însuşi titlul Poliţist, Adjectiv, aduce o construcţie absurdă în conotaţii morfologice, sugerând lupta eroului cu alchimia cuvintelor, cu sensul lor relativ, La Gomera transfigurează limbajul devenit personaj, ce pare că dirijează şi se joacă cu narativul într-un ritm vibrant, ce te ţine cu sufletul la gură, fără ca demersul aparent ilogic sau absurd să diminueze din tensiunea relatării. Cristi din Poliţist, Adjectiv se luptă cu funcţiile cuvintelor, în aceeaşi măsură în care se luptă cu timpul, ce se dovedeşte insuficient pentru a-şi desfăşura ancheta ce l-ar putea absolvi pe Victor de "flagrant". În aceeaşi măsură, Cristi din La Gomera se luptă cu un dialect arhaic, El silbo, bazat pe arta fluieratului, ce imită limba păsărilor. El silbo, vorbit şi înţeles numai de locuitorii insulei La Gomera din arhipelagul Canare, nu poate fi decodificat cu mijloace tehnologice.

Notăm de-asemenea diferenţa dintre ritmul obositor de lent, introspectiv, frust şi analitic din Poliţist, Adjectiv şi vria ce ne conduce prin meandrele labirintice ale acţiunii din La Gomera.

Ambele filme urmăresc o legătură univocă între erou şi cameră. În Poliţist, Adjectiv, camera este, în fapt, mintea şi ochiul eroului, ea surprinde în detaliu întregul periplu al unor zile de lucru din viaţa poliţistului, din perspectiva celui care se mişcă mereu în spatele camerei, în raport cu punctul de vedere: lângă curtea şcolii, în faţa unei vile, după un stâlp de electricitate... În La Gomera, eroul stă mereu cu faţa îndreptată spre o cameră invizibilă.

Suspectat de procurorul Magda, (interpretat cu subtilitate şi aplomb de Rodica Lazăr) ce conduce cu abilitate investigaţia, Cristi grimasează sau se exhibă, făcând sex cu Gilda în faţa camerelor plasate în locuinţa sa, intimidându-şi privitorii. Într-o poetică recursivă, obiectivul "adevărat" le dirijează pe cele subversive din apartamentul lui Cristi şi se mişcă ritmic între figura bulversată şi jenată a observatorului şi privirile ostentative ale eroului. Ironia ca procedeu estetic, uneori referenţială, dar mereu subtilă şi graţioasă, este manipulată de Porumboiu vizual şi auditiv. Ea nu ocoleşte nici narativul atunci când, printr-o ironie a sorţii , Cristi este în mod semnificativ lovit de o maşină şi scos din funcţii (ca poliţist şi mafiot) întocmai de ochiul camerei - pe care l-am văzut anterior în câteva secvenţe de spionaj. Informatorul îşi încheie apoteotic investigaţia, scoţând definitiv din uz obiectul sub observaţie.

Filmul începe cu imaginea vaporului către La Gomera, tărâmul oamenilor - păsări din piesa lui Aristofan, un spaţiu paradisiac cu cerurile coborâte în ape, unde mafia vorbeşte "silbo" şi instituie legile ei. Detectivul Cristi, (magistral interpretat de Vlad Ivanov), dezamăgit probabil, ca şi eroul lui Aristofan, de prestaţia "zeilor" birocratici, devine omul mafiei pe care o ţine sub urmărire. Soseşte aici, racolat de fascinanta Gilda (Catrinel Marlon), pentru a deprinde acest limbaj în scopul eliberării din închisoare a unui anume Zsolt (Sabin Tambrea), lucrător la fabrica de saltele pentru export din Bucureşti. Zsolt este singurul care ştie unde sunt ascunse saltelele pline cu banii mafiei. Acţiunea se dovedeşte foarte complicată, deschizând multiple planuri realizate cu ajutorul flashback-urilor, mimând construcţia unui veritabil thriller.

Mai toate personajele principale trădează sau sunt dubli agenţi: Gilda, Cristi, Zsolt. Timpul neliniar şi impredictibil, se mişcă înainte şi înapoi pentru a adânci şi mai mult misterul sau pentru a contura portrete. În fapt, asistăm la o compozită parodie a genului care, în locul elucidării complexelor legături sau faţete ale personajelor, vine cu un happy end suprarealist a unei neconvingătoare poveşti de dragoste.

Pelicula este încărcată de referinţe filmografice, unele mai explicite ca altele, cu scopul de-a detaşa demersul de stereotipia unui thriller, urmărind crearea unui meta limbaj ce vorbeşte despre arta cinematografiei, despre integrarea influenţelor ei în filmografia autorului. Referinţele sunt uneori recursive, de la thriller-ul american la Sergiu Nicolaescu în Cu mâinile curate, la rându-i foarte influenţat de acest gen.

Remarcabilă este scena de la duş din hotelul care adăposteşte saltelele cu bani. Recepţionistul vine cu un portret à la Hitchcock. Îl vedem mereu ascultând la un pick-up, cu sonorul la maxim, intoxicându-şi clienţii cu arii celebre din opere, sub pretextul de-a-i educa. El apare în câteva rânduri în această postură pasiv - meditativo - intelectuală, ca sursă de comic sau ca cezură pentru a potenţa suspansul relatării. În final, îşi ia în serios şi energic rolul, demonstrând parteneriatul cu Zsolt în acţiunea de subtilizare a banilor mafiei. După ce îi taie gâtul detectivului ce o urmăreşte pe Gilda la hotel, încearcă s-o elimine şi pe ea. Camera urmăreşte cu meticulozitate, atât muzical cât şi vizual, premisele crimei din Psycho, abordând acelaşi ritm şi unghiuri de filmare ale perdelei albe,... cu duşul care curge. Crima eşuează într-un comic de limbaj ce elucidează subtil relaţiile intime dintre personaje, până în acel moment ambigue. Surprins de pistolul Gildei, - despre care ştim că l-a trădat pe şeful mafiei, încercând să fugă cu Zsolt şi cu banii - recepţionistul dezvăluie saltelele cu bani şi concede ironic să le împartă, numind cele două cupluri: Gilda cu Cristi, şi el cu Zsolt.

O altă referinţă este un western cu John Wayne, în prim plan, desfăşurat într-un cinematograf, unde procurorul Magda şi Cristi - care recunoaşte că e dublu agent - încheie un târg ce avea să deturneze mafia de la planul iniţial de eliberare a lui Zsolt , şi s-o scoată pe Gilda şi pe el din această dublă misiune. Personajele sunt conturate în tipologii, prevalează portretele feminine. Mitul femeii fatale este întruchipat de Gilda, ce se mişcă abil între cei doi bărbaţi (şeful mafiei, Paco, şi detectivul Cristi). Cu toată ironia şi absurdul comicului de situaţie, îi lipseşte acea notă de subtilitate şi poezie suprarealistă din Jules et Jim (François Truffaut) sau din Butch Cassidy and the Sundance Kid - un alt gen de western noir, chiar dacă niciodată clasificat ca atare. Magda vine cu o perspicacitate, calm şi ţinută profesională demnă de Scotland Yard.

Femeile excelează în arta mânuirii armelor: Magda îl împuşcă pe Carlito - mâna dreaptă a şefului mafiei - care reuşise să scape. În urma controversatului accident de maşină, îl găsim pe Cristi la sanatoriu, privind absent pe fereastră. El îşi pierde darul vorbirii, dar nu şi graiul fluieratului, deranjându-i pe ceilalţi bolnavi. Figura lui rătăcită, tristeţea incomprehensibilă şi straniul fluierat ar putea constitui o altă referinţă filmografică la chipul lobotomizat al eroului din Zbor deasupra unui cuib de cuci. Referinţele ficţiunii la realitatea ce o creează, la procesul artistic în desfăşurare poate ascunde semnificaţii mai grave. Un regizor, în căutare de hangare şi nu de "personaje" pentru filmul pe care tocmai îl turnează, adică Porumboiu în persoană, pătrunde cu dezinvoltură în cuibul mafiei. Va fi creatorul executat/distrus de propria creaţie? Deznodământul nu reiese clar din scena tăiată brusc, rămâne o întrebare deschisă pentru audienţă.

În închisoare, Zsolt primeşte o poţiune, pentru a fi luat cu salvarea şi răpit, în ultimă instanţă, de mafie. Ecoul fluierăturilor, transmutat din paradisul insulei şi reverberat peste cerurile cenuşii ale cartierelor pline de blocuri ale Bucureştiului, conferă o dimensiune expresionistă ce ne pune în corespondenţă cu cerurile lui Aristofan, unde zeii nu mai pot recepţiona şi condamna faptele oamenilor. Spitalul şi numărul camerei vor fi comunicate mafiei de către eroul nostru în "silbo", dar cu o altă destinaţie decât cea planificată în expoziţiune. Zeii - invitaţi sau nu - participă şi ei la banchetul oamenilor-păsări: mafia trădată de Cristi şi Zsolt este atrasă în cursă, într-un decor de western, părăsit. A ascunde banii mafiei în România, într-un decor de western, şi încă unul părăsit, sună ca o soluţie gratuită sau una de-a dreptul năstruşnică, dacă nu i-am fi urmărit pe Cristi şi Magda mai devreme, plănuind evadarea lui Zsolt în faţa unui ecran de cinematograf unde se desfăşura un western. Verosimilul pierde din nou în faţa conotaţiilor referenţiale ce, întreţesute în acţiune, conferă ineditul acestui film. Prin urmare, inefabilul previzibil comunicării în "silbo" este amânat, el survine apoteotic în final, la Singapore.

Din camera lui de sanatoriu, Cristi ciripeşte cu prezumtiva lui iubire, ca păsările la rut, peste înălţimile capitalei. Gilda îi propune în "silbo" o întâlnire, de data aceasta în Singapore, precum albatroşii ce se întâlnesc o dată pe an cu acelaşi partener, dar şi pe aceeaşi insulă ( din Galapagos) - dovedind mai puţină imaginaţie ca eroii noştri! Ultima imagine îi surprinde pe cei doi iubiţi într-un havuz caleidoscopic de lumini, reuniţi într-un happy end psihedelic. Iubirea învinge mafia, corupţia şi procuratura şi "el silbo" este limbajul ei.




 Toate articolele despre La Gomera
 Toate articolele despre Festivalul de Film Cannes, 2019
 Toate articolele despre Festivalul TIFF 2019
 Toate articolele despre Les Films de Cannes à Bucarest, 2019


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


ÎN PROGRAM

Cinemateca Union
Sâmbătă, 23.11.2019 - 15,30


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Roxana Pavnotescu


Alte articole

 Ca în filmele americane - La Gomera, Victor Morozov
 Ce n-a văzut Vasluiul - La Gomera la TIFF, 2019, Mihai Brezeanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer