Deci cine are dreptate? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că, în acest film, ori de cîte ori se deschide uşa de la un apartament sau de la o casă (şi asta se tot întîmplă), ea se deschide spre un spaţiu impregnat total de vieţile trăite în el, de izul lor totodată ultraparticular şi greu definibil, de istoriile lor relaţionale totodată fantomatice şi palpabile. Atunci cînd eroul îşi lasă fetiţa la o vecină, iar familia vecinei tot începe să iasă din diverse colţuri ale apartamentului şi nu mai termină de ieşit - ea, soţul ei, un nepot venit în vizită ca să propună o afacere vag suspectă, apoi un tînăr în chiloţi, apoi prietena acestuia -, Puiu reuşeşte un efect năucitor de extindere a universului, de imersiune rapidă în substanţa intimă, totodată banală şi exotică, bătrînicioasă şi promiscuă, primitoare şi respingătoare, a "vieţilor altora". Acelaşi efect îl obţine şi în secvenţa vizitei eroului la mama lui (vitregă?), unde substanţa intimităţii e mai bizară - decrepit-burgheză, vag perversă - mama cu halatul şi tocurile ei (probabil că e cosmeticiană - printr-o uşă întredeschisă se vede în treacăt o clientă), partenerul ei de viaţă practicînd arta culinară, tensiunea dintre el şi erou, mobila grea, lumina difuză, un cap de cerb pe perete, un cor la radio, eroul aranjînd pe un raft nişte maşinuţe de copil aduse de la el de acasă, ecourile oedipiene sărind dintr-un perete într-altul. Contrastul dintre aceste spaţii, ca şi acela dintre fiecare din ele şi apartamentul eroului (devalizat de un divorţ) sau vila foştilor săi socri (în care a ajuns o parte din prada divorţului), e pur şi simplu tactil, iar Puiu lucrează la fel şi pe sunete, frecînd între ele intervale de linişte (mai ales în apartamentul eroului) şi de gălăgie (pe stradă sau în fabrica în care lucrează), pentru a obţine de la spectator o mai mare atenţie la zgomotele lumii. După cum comenta un spectator, în subsolul cronicii (oarbe şi surde la asemenea detalii) postate de Mihai Goţiu pe VoxPublica, Aurora e "enorm ca experienţă senzorială". Sau încearcă să fie. Într-un fel, ce face Puiu este să amplifice principiul regizoral al lui Jean Renoir, potrivit căruia în fiecare cadru ar trebui să existe o uşă sau o fereastră care să dea spre ceva mai mult, mai mare, mai bogat decît acţiunile personajelor principale. Aşa şi aici: dacă acţiunile personajelor sînt adesea obscure, asta e din cauză că vor să evoce acel ceva mai mare din care ele nu sînt decît părţi, acea totalitate imposibil de reprezentat pe care cinema-ul obişnuit o diluează şi cu care Puiu încearcă să se ia la trîntă. Dacă din liniştea ce-l întîmpina pe Lăzărescu în ultimul lui spital se năştea o ciudată eliberare, eliberarea se naşte aici din lumina dimineţii de primăvară, care intră pe ferestrele secţiei de poliţie în care eroul îşi face declaraţia. Nu poate să explice ce-a făcut - explicaţia, dacă "explicaţie" e cuvîntul, rezidă într-o totalitate pe care n-o poate pune la dispoziţia poliţiştilor, şi nici la dispoziţia noastră -, dar nu-i nimic, căci într-un fel e firesc să se piardă în soarele de martie ca o picătură în ocean.
Hybris? - Aurora
Andrei Gorzo
Într-o cronică tatonant-incisivă la Aurora, Iulia Blaga sugerează că filmul lui Cristi Puiu e prins în capcana unui paradox tipic demersurilor de căutare a unui mai "mare" realism cinematografic. Pe de-o parte, Puiu urmăreşte mai departe implicaţiile esteticii lui "observaţionale" din Moartea domnului Lăzărescu. Faptul că "subiecţii" observaţiei nu se ştiu urmăriţi implică posibilitatea ca dialogurile dintre ei, spre deosebire de dialogurile personajelor dintr-un film obişnuit, să fie sărace în genul de repere după care spectatorul îşi poate da seama cine-i mama, cine-i soţia etc. Ce mai implică această estetică? Posibilitatea ca unele dintre acţiunile "subiecţilor" şi unele dintre ipostazele în care apar (iubita eroului în compania unui alt bărbat, care probabil că e fostul ei soţ; mama eroului întîmpinîndu-l în apartamentul ei, pe tocuri şi în halat alb) să fie derutante şi să rămînă parţial învăluite în mister. Paradoxul constă în faptul că această proliferare a misterelor şi a momentelor derutante riscă să slăbească (în loc să întărească) iluzia de viaţă observată, atrăgînd atenţia asupra faptului că universul pe care-l privim e unul controlat, pînă în cele mai mici detalii, de un creator căruia îi place să-şi arate muşchii zgîrcindu-se cu informaţia sau coregrafiind acţiuni obscure, dar "interesante". Blaga sugerează că experimentul lui Puiu eşuează parţial în afirmarea sterilă a faptului că el-e-şeful-pe-aici, ceea ce se bate cap în cap cu afirmaţia mea cum că Puiu, deşi într-adevăr arogant în atitudinea lui faţă de cinema-ul obişnuit (pe care-l acuză că nu face decît să aplatizeze şi să dilueze viaţa, pretinzînd că aceasta poate fi înţeleasă prin reprezentări ale ei), e pe de altă parte smerit în faţa vieţii (pe care se străduieşte s-o reprezinte într-un mod mai apt să-i prezerve densitatea). Problema e reală, iar eludarea ei prin lăudarea filmului ca "lecţie de regie" (verdictul lui Andrei Creţulescu) n-o face să dispară; dacă e doar "o lecţie de regie", atunci e un pas înapoi după ...Lăzărescu.
Deci cine are dreptate? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că, în acest film, ori de cîte ori se deschide uşa de la un apartament sau de la o casă (şi asta se tot întîmplă), ea se deschide spre un spaţiu impregnat total de vieţile trăite în el, de izul lor totodată ultraparticular şi greu definibil, de istoriile lor relaţionale totodată fantomatice şi palpabile. Atunci cînd eroul îşi lasă fetiţa la o vecină, iar familia vecinei tot începe să iasă din diverse colţuri ale apartamentului şi nu mai termină de ieşit - ea, soţul ei, un nepot venit în vizită ca să propună o afacere vag suspectă, apoi un tînăr în chiloţi, apoi prietena acestuia -, Puiu reuşeşte un efect năucitor de extindere a universului, de imersiune rapidă în substanţa intimă, totodată banală şi exotică, bătrînicioasă şi promiscuă, primitoare şi respingătoare, a "vieţilor altora". Acelaşi efect îl obţine şi în secvenţa vizitei eroului la mama lui (vitregă?), unde substanţa intimităţii e mai bizară - decrepit-burgheză, vag perversă - mama cu halatul şi tocurile ei (probabil că e cosmeticiană - printr-o uşă întredeschisă se vede în treacăt o clientă), partenerul ei de viaţă practicînd arta culinară, tensiunea dintre el şi erou, mobila grea, lumina difuză, un cap de cerb pe perete, un cor la radio, eroul aranjînd pe un raft nişte maşinuţe de copil aduse de la el de acasă, ecourile oedipiene sărind dintr-un perete într-altul. Contrastul dintre aceste spaţii, ca şi acela dintre fiecare din ele şi apartamentul eroului (devalizat de un divorţ) sau vila foştilor săi socri (în care a ajuns o parte din prada divorţului), e pur şi simplu tactil, iar Puiu lucrează la fel şi pe sunete, frecînd între ele intervale de linişte (mai ales în apartamentul eroului) şi de gălăgie (pe stradă sau în fabrica în care lucrează), pentru a obţine de la spectator o mai mare atenţie la zgomotele lumii. După cum comenta un spectator, în subsolul cronicii (oarbe şi surde la asemenea detalii) postate de Mihai Goţiu pe VoxPublica, Aurora e "enorm ca experienţă senzorială". Sau încearcă să fie. Într-un fel, ce face Puiu este să amplifice principiul regizoral al lui Jean Renoir, potrivit căruia în fiecare cadru ar trebui să existe o uşă sau o fereastră care să dea spre ceva mai mult, mai mare, mai bogat decît acţiunile personajelor principale. Aşa şi aici: dacă acţiunile personajelor sînt adesea obscure, asta e din cauză că vor să evoce acel ceva mai mare din care ele nu sînt decît părţi, acea totalitate imposibil de reprezentat pe care cinema-ul obişnuit o diluează şi cu care Puiu încearcă să se ia la trîntă. Dacă din liniştea ce-l întîmpina pe Lăzărescu în ultimul lui spital se năştea o ciudată eliberare, eliberarea se naşte aici din lumina dimineţii de primăvară, care intră pe ferestrele secţiei de poliţie în care eroul îşi face declaraţia. Nu poate să explice ce-a făcut - explicaţia, dacă "explicaţie" e cuvîntul, rezidă într-o totalitate pe care n-o poate pune la dispoziţia poliţiştilor, şi nici la dispoziţia noastră -, dar nu-i nimic, căci într-un fel e firesc să se piardă în soarele de martie ca o picătură în ocean.
Deci cine are dreptate? Nu ştiu. Tot ce ştiu este că, în acest film, ori de cîte ori se deschide uşa de la un apartament sau de la o casă (şi asta se tot întîmplă), ea se deschide spre un spaţiu impregnat total de vieţile trăite în el, de izul lor totodată ultraparticular şi greu definibil, de istoriile lor relaţionale totodată fantomatice şi palpabile. Atunci cînd eroul îşi lasă fetiţa la o vecină, iar familia vecinei tot începe să iasă din diverse colţuri ale apartamentului şi nu mai termină de ieşit - ea, soţul ei, un nepot venit în vizită ca să propună o afacere vag suspectă, apoi un tînăr în chiloţi, apoi prietena acestuia -, Puiu reuşeşte un efect năucitor de extindere a universului, de imersiune rapidă în substanţa intimă, totodată banală şi exotică, bătrînicioasă şi promiscuă, primitoare şi respingătoare, a "vieţilor altora". Acelaşi efect îl obţine şi în secvenţa vizitei eroului la mama lui (vitregă?), unde substanţa intimităţii e mai bizară - decrepit-burgheză, vag perversă - mama cu halatul şi tocurile ei (probabil că e cosmeticiană - printr-o uşă întredeschisă se vede în treacăt o clientă), partenerul ei de viaţă practicînd arta culinară, tensiunea dintre el şi erou, mobila grea, lumina difuză, un cap de cerb pe perete, un cor la radio, eroul aranjînd pe un raft nişte maşinuţe de copil aduse de la el de acasă, ecourile oedipiene sărind dintr-un perete într-altul. Contrastul dintre aceste spaţii, ca şi acela dintre fiecare din ele şi apartamentul eroului (devalizat de un divorţ) sau vila foştilor săi socri (în care a ajuns o parte din prada divorţului), e pur şi simplu tactil, iar Puiu lucrează la fel şi pe sunete, frecînd între ele intervale de linişte (mai ales în apartamentul eroului) şi de gălăgie (pe stradă sau în fabrica în care lucrează), pentru a obţine de la spectator o mai mare atenţie la zgomotele lumii. După cum comenta un spectator, în subsolul cronicii (oarbe şi surde la asemenea detalii) postate de Mihai Goţiu pe VoxPublica, Aurora e "enorm ca experienţă senzorială". Sau încearcă să fie. Într-un fel, ce face Puiu este să amplifice principiul regizoral al lui Jean Renoir, potrivit căruia în fiecare cadru ar trebui să existe o uşă sau o fereastră care să dea spre ceva mai mult, mai mare, mai bogat decît acţiunile personajelor principale. Aşa şi aici: dacă acţiunile personajelor sînt adesea obscure, asta e din cauză că vor să evoce acel ceva mai mare din care ele nu sînt decît părţi, acea totalitate imposibil de reprezentat pe care cinema-ul obişnuit o diluează şi cu care Puiu încearcă să se ia la trîntă. Dacă din liniştea ce-l întîmpina pe Lăzărescu în ultimul lui spital se năştea o ciudată eliberare, eliberarea se naşte aici din lumina dimineţii de primăvară, care intră pe ferestrele secţiei de poliţie în care eroul îşi face declaraţia. Nu poate să explice ce-a făcut - explicaţia, dacă "explicaţie" e cuvîntul, rezidă într-o totalitate pe care n-o poate pune la dispoziţia poliţiştilor, şi nici la dispoziţia noastră -, dar nu-i nimic, căci într-un fel e firesc să se piardă în soarele de martie ca o picătură în ocean.
Regia: Cristi Puiu Cu: Cristi Puiu, Clara Vodă, Luminiţa Gheorghiu, Gelu Colceag, Lucian Ifrim, Gheorghe Ifrim
3 comentarii
- Despre AuroraRadu Buruianu, 02.05.2011, 10:37
Stimate domnule Popescu, stimate domnule Gorzo,
Am văzut şi eu, într-un tîrziu, Aurora şi trebuie să mă adresez cuiva. Ar fi existat varianta de a mă lungi la taină cu celălalt spectator din sală dar de... aşa a fost să fie... a trebuit să fugim fiecare la ale lui. Cum sunteţi printre cei - din păcate, cu unul mai puţin - în gura cărora mă uit când vine vorba de filme, mă adresez domniilor voastre.
Sar cu greu peste întrebarea “de ce Aurora?”. Mă tentează câteva speculaţii, dar lasă... Măcar de-ar rămâne ca Rosebud!
Încep cu reproşul dlui Popescu (http://www.gandul.info/puterea-gandului/aura-si-Aurora-6086526 http://www.gandul.info/puterea-gandului/psychopuiu-6089629) cu privire la calitatea de fumător a lui Viorel. E a doua oară când nu înţeleg o apreciere de felul ăsta de-a dumisale - după ce a reproşat Legendei fotografului oficial din Amintiri din Epoca de Aur că nu reflectă realităţile de pe vremuri din Casa Scânteii (http://www.gandul.info/media-advertising/recomandare-ctp-sa-radem-cu-fratii-si-sora-marx-4908978). Şi totuşi de data asta e ceva. Viorel nu este un fumător comun - haideţi, domnule Gorzo, să admitem că există aşa ceva! - sau, oricum, nu unul într-o situaţie comună. Vedem asta din felul în care trage în secvenţa de început şi mai avem clou-uri pe parcurs. Rog să credeţi că, m-oi pricepe nu m-oi pricepe la filme, dar la tutun sunt as şi dacă mi-aţi spune acum Sutor..., parol că nu m-aş supăra. Constatarea dvs., domnule Popescu, nu e inutilă, doar că mi se pare că nu poate rezista ca reproş. Am impresia că jocul cu / de-a ţigara e cât se poate de voulu.
Aş vrea să-mi spuneţi, domnule Gorzo, că mă ţin amatoristic de fleacuri, pentru a vă putea răspunde: Aurorami s-a părut o construcţie epică atât de sănătoasă ca ansamblu, încât merită să-i băgăm în seamă detalii scârţâitoare. M-aş lega de cele câteva faze în care mi se pare magistralul - scuzaţi clişeul! - actor Puiu se clovnereşte cam prea tare: la duş - nu, nu nuditatea e problema! - când se uită cu atenţie să vadă ce şi cum cu inundaţia, atunci când încearcă să probeze arma pe propriu-i gât sau când iese din casa socrilor dând ochii peste cap. Detalii... aşa cum detalii sunt şi microfoanele care se văd adesea din tavan (la şcoală, la poliţie etc.) sau din podea (în apartament, la discuţia cu socrul). Nu sunt vânător de microfoane prin filme, nici nu agreez specia şi, sincer, nici nu mă râcâie prea tare pe retină, dar... E ca la ciorapii de damă... Pentru observator, nu firul rupt e problema, ci ignoranţa purtătoarei. Iar dacă ea e globalmente admirabilă... e păcat! Evident, cusurgii ca mine ar putea descoperi mii de bubiţe şi, la nevoie, le-ar putea chiar inventa...
Revin. Povestea Aurorei, oricine ar fi ea, îmi pare foarte bine închegată. M-am prins şi eu că nu-i naraţiunea “clasică”, aia în care onor autorul îţi dă să ştii fix-precis-exact atât cât vrea el să ştii. Cristi Puiu te lasă ceva mai liber. Nu te ia de mânuţă - şi cu atât mai puţin în spinare - să te ducă pe traseu. Pur şi simplu, te lasă să îl urmezi pe un traseu care, by the way, cel puţin pe alocuri, e marcat. Un exemplu, frivol dacă vreţi: la început, în bucătărie, încă actuala lui Viorel (îi voi spune Andreea) vorbeşte despre o soră a învăţătoarei fiică-sii care lucrează la guvern - ce are… cu prefectura?, recunosc că m-am întrebat şi eu; apare apoi maşina cu număr W…, adevărată particulă nobiliară a republicii româneşti; mai târziu, în magazinul în care nu se vinde lenjerie de damă, omul nostru află că o fată (îi spune chiar el Andreea) lucrează la… Ministerul de Finanţe. Conflictul dintre Viorel şi numitul Stoian e şi el previzibil: nimănui nu-i pică bine când aude că cineva şi-ar “face de cap” cu maică-sa, chiar dacă cineva-ul ăla e taică-su - deşi ştim că mai nimeni n-ar recunoaşte asta în faţa propriului fiu. Pot continua aşa… Ideea e că, din puţin în puţin, dacă eşti dispus să îl urmăreşti, Puiu te ajută să înaintezi în poveste. Nu cred că e vorba de sabotaj în filmul ăsta, domnule Gorzo.
Cel mai tare m-a afectat, domnule Popescu, nu aprecierea că Aurora şi Poliţist… se înscriu în acelaşi pattern - deşi nu cred că e aşa, vorba lui Răzvan Rădulescu apud Andrei Gorzo - ci gândul că presupusul pattern are câtuşi de puţin de-a face cu nişte “dialoguri curente, prozaice, adesea monosilabice”. În ceea ce îl priveşte pe Corneliu Porumboiu cred sincer că a reuşit dialoguri de o fluiditate de-a dreptul caragialescă. La Aurora, e mai complicat. E adevărat că Viorel mai mult tace, dar şi când vorbeşte... Câte personaje pot spune atât de clar ce nu le convine? Vânzătoarei de la non-stop îi cere autoritar restul de treizeci de bani, lui socru-său îi trasează linia de demarcaţie în camera vraişte, tatălui vitreg îi aruncă în faţă faptul că aceasta din urmă îi displace, fetelor de la magazin le desface în bucăţi mici minciunica, iar copiliţei de clasa I, colega Luminiţei, îi pune privirea în pământ cu o simplă întrebare. Sincer, domnule Popescu, nu credeţi că în mentalul multor privitori de infotainment cam asta sunteţi şi dvs.: un personaj cu o figură expresivă care iese din când în când pentru a pune pe cineva la punct? Mai mult, sunteţi sigur că printre cei numiţi nu bântuie fantezii cu CTP înarmat? Proportions gardées, sunt cam în aceeaşi postură, aşa că vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău.
Nu voi să cad în „psihologia după ureche”, domnule Gorzo, aşa că nu voi zice nimic despre eticheta de “psihopat” lipită prea des şi prea uşor lui Viorel. Rog doar prudenţă!
În sfârşit, finalul. Dăm din thriller (???) în gag. Îmi place să spun că e “căderea în lume” a personajului, a filmului, a autorului. Apropierea de Poliţist… nu mai poate fi negată acum, dar ea e voită… E o fereastră, ultima şi cea mai mare pe care Puiu o deschide… Sincer, am crezut că poliţiştii vor deveni brusc băieţi serioşi în momentul în care omorurile s-au confirmat telefonic. Dar nu… la câteva secunde poantele continuă… Totul pare a fi un fel de a spune: “uite băi, aşa sunteţi voi învăţaţi să primiţi poveştile; eu v-am dat-o altfel!”. Dovada că lucrurile sunt sub control mi se pare faptul că poliţaiul arhetipic e lăsat să scrie Zoltan Istvan cum o ştii el, fără a face vreo glumă din asta Finalul nu poate fi “eronat”, domnule Popescu. Erori pot fi microfoanele din cadru, în rest eu unul resping cuvântul ăsta când e vorba de artă.
Craiova, 27 aprilie 2011,
Radu Buruianu
-
- RE: Despre Aurora[membru], 02.05.2011, 13:59
Responsabilitatea pentru microfoanele din cadru o poartă cinematograful în care aţi văzut "Aurora": în proiecţia filmului nu s-au folosit caşeurile (măştile) potrivite. E ceva ce intră în fişa postului de PROIECŢIONIST, deşi, atunci cînd apar neglijenţe, mulţi spectatori (şi chiar cronicari) tind să-i blameze pe realizatorii filmelor.
Resurse
Alte linkuri: imdb.comAlte articole de Andrei GorzoCronici ale altor filmeArticole similare
Expresivitate minimalistă - Jocul lui Cristi Puiu în Aurora / Flavia DimaUn etaj mai jos - sub lumina obscură a Aurorei / Roxana PavnotescuDestruparea cuvântului - Aurora / Marian RădulescuViorel, ç'est moi - Aurora / Eva Weissman10 ani cu filmul românesc. Episodul 10 - Anul 2010 / Iulia BlagaToate articolele despre AuroraScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate