Am spus c-a plouat cu concerte, n-am spus că le-am văzut pe toate. N-am văzut Brendan Perry pentru că eram la GOPO. N-am văzut AC / DC pentru că eram la Cannes. N-am văzut Massive Attack pentru că eram la Rammstein. N-am văzut Bob Dylan pentru că eram la TIFF. N-am văzut Eric Clapton pentru că n-am văzut Bob Dylan. N-am văzut Steve Winwood pentru că n-am văzut Eric Clapton. N-am văzut Paul Anka pentru că am uitat. N-am văzut Jean-Michel Jarre pentru că am văzut Jean-Michel Jarre - demult, în 1990, la Paris, de 14 juillet, şi la Polivalenta cea comunistă, mai an. N-am văzut Elton John pentru că am văzut Elton John - la concertul FSN-ului, din faţa scenei, de pe locurile de 4 milioane. N-am văzut Iron Maiden pentru că am văzut Iron Maiden - în Cotroceni, în duhoare de bere autohtonă. Şi n-am văzut New Model Army pentru că am văzut New Model Army - oricât de fan aş fi, patru concerte în doi ani e niţel cam mult...
Dar am văzut Chris Rea. Din ciclul "a bătut omul drumul până aici, bat şi eu drumul până la Sala Palatului". Odioasă. Sala. Chris - bun, corect, la obiect. Niţel cam bluesy, dar nu regret. Highlight: Josephine (să zicem).
Am văzut Aerosmith. La Zone Arena, cu pietriş şi hot-dogi cu gust de pietriş. Am încercat să mă dreg cu Jack&Coke. Multă gheaţă, apă chioară. Pe măsura concertului. Am plecat pe la jumătate. Highlight: niente.
Am văzut Slayer. La Romexpo, ca şi următorii. Zdraveni, ca pe vremuri. Am vrut să-mi cânte Seasons in the Abyss. Au cântat-o. Highlight: (duh!) Seasons in the Abyss (recomand şi preluarea acustică a celor de la Hellsongs).
Am văzut Metallica. Pe care-i văzusem în 1999 şi pe care-i ratasem acum doi ani. O maşinărie, parc-ar fi nemţi. Nici o notă falsă, dar nici prea mult suflet. Ne-au jurat iubire eternă până ne-am plictisit. Highlight: Creeping Death (cu tot cu intro-ul de Morricone).
Am văzut Alice in Chains. Pe care nu speram să-i văd vreodată. Pentru că vremile lor de glorie s-au petrecut în anii '90. Şi pentru că vocalul Layne Staley s-a prăpădit, aproape anonim. Cu atât mai mare surpriza. Şi plăcerea. Liderul Jerry Cantrell a găsit un vocal nou, William DuVall, care nu-l imită pe Staley. Dar nici nu-l face de ruşine. Highlight: We Die Young (cum altfel?).
Am văzut Rammstein. Pirotehnii, infantilisme, confetti şi puţulici. Un soi de Jackass pe muzică. Dar Jackass are şi umor. La nemţălăi domneşte ridicolul. Am plecat înainte de bis. Highlight: nicht.
Am văzut The Cranberries. Dintr-un soi de masochism nostalgic. Tot la Zone Arena. De data asta în ţarc. Şi blindat cu spritz (Aperol plus Prosecco). O droaie de copii în jur. Şi o bunicuţă pe scenă. Nostalgie, cum ziceam. Highlight: How (la paritate cu Put Me Down).
Am văzut Lydia Lunch şi am văzut The Legendary Pink Dots şi am văzut Gallon Drunk şi am văzut We Have Band. Toate în Control. Despre primii - ea, efervescentă, ei magistrali, ceilalţi furibunzi - greu să mai zici ceva, încă-i digeri. Despre ultimii, numai de bine. Highlight: păi da.
Am văzut The Sisters of Mercy. Pentru că mi-i doresc din copilărie - "I've seen the best of men go past". Şi pentru că i-am ratat la Budapesta, în 2009 - "I don't wanna be the last". Şi pentru Lucretia, Susanne, Marian. First and Last and Always, ca să zic aşa. Nu contează că Eldritch arată mai puţin ca un zeu goth şi mai mult sa un suporter al lui Liverpool. Şi nu contează că băieţii cu chitări păreau antrenaţi pentru hard rock FM. Nu mai contează. I Want More! Highlight: Ribbons (şi Something Fast, nah).
Am văzut Serj Tankian. Tot la ArtMania. Am cronicat pe vremuri un disc System of a Down şi-am zis că băieţii cântă (contagios, ce-i drept) un soi de manele speed metal. Serj n-a vrut să mă contrazică. Mai puţin speed metal, însă. În rest, "cămaşe albe", dans din buric, tot tacâmul. Highlight: Empty Walls (alta n-am).
Am văzut Guns N'Roses. Romexpo encore, dar pe invers. Scena, nu Axl. 2h30 a întârziat, 2h30 a cântat. Mă rog, până la jumătate - a cântat e un fel de-a spune. Cu toate cacofoniile şi cu tot Miron Cozma, n-aş fi ratat a doua venire a acestui Mickey Rourke al muzicii rock pentru nimic în lume. Highlight: Sweet Child O'Mine (n-aş fi zis).
Şi am văzut Ozzy. Cineva m-a întrebat cum a fost. Ca şi cum te-ai plimba pe la Ana Aslan cu walkman-ul în urechi. Nu sunt rău. Ce dacă-i senil? Îl iubim. Ca pe un bunic. Un biet bunic şi-o biată primă. Highlight: Killer of Giants (la Mr. Crowley a miorlăit totuşi cam tare).
De fapt, seria concertelor, începută carevasăzică la Festivalul de la Berlin, s-a încheiat cumva la Festivalul de la Iaşi - ca să bifăm şi prefectura. Între scurt-metraje şi degustări de vin, între libanezi şi rădăuţeni, între prieteni şi prieteni buni, undeva pe o şosea udă şi pustie şi întuneacoasă, pe una dintre cele 5 / 6 / 7 coline, într-o maşină roşie şi-n compania unei şoferiţe adorabile, glăsuind la unison o anume bucată, inimitabilă şi inconfundabilă - Remember when you were young...