Mi-am petrecut timpul până la intrare povestind cu o fată corpolentă cu nume predestinat, Mega. Ne-am fotografiat în faţa unui poster cu membrii trupei şi ne-am lăsat semnăturile la picioarele lor. Aflată la primul concert major din viaţa ei, Mega era, totuşi, dezamăgită de numărul mic de oameni care refuza să crească spectaculos odată cu apropierea orei de începere: "It's fuckin' Iron Maiden, man! How can you stay at home when they're coming to Bali?" Mi-a mărturisit că visul ei este să vadă live Slipknot, pe care îi avea pe tricou. Apropo de tricouri, la acest concert am văzut cea mai mare densitate de tricouri cu trupa de pe scenă. Cred că mai bine de jumătate din cei prezenţi aveau tricouri cu Iron Maiden. Eu, mai exclusivist, am purtat singurul tricou cu Celelalte Cuvinte, ocazie cu care mi-am dat seama cât de bine seamănă Ovidiu Roşu cu Bruce Dickinson.
Aşa cum estimam, la concertul Iron Maiden din Bali au venit oameni de foarte multe naţionalităţi. A fost, fără discuţie, cel mai eterogen public din câte am văzut până acum - jumătate indonezieni, jumătate turişti străini şi expaţi din lumea întreagă. Din păcate, impresionantul parc cultural privat Garuda Wisnu Kencana - străjuit de o sculptură în piatră înaltă de 23 de metri a lui Lord Visnu, zeul suprem în religia hindu - a fost doar pe jumătate plin. Cum promovarea concertului a fost foarte bună, probabil că baiul a fost preţul biletelor - între 35 şi 65 de dolari. Preţuri bune pentru Europa, dar mari pentru Bali, unde localnicii câştigă între 100 şi 150 de dolari pe lună. Deşi s-a vehiculat cifra de 7.000 de spectatori, eu nu cred că au fost mai mult de 4.000. Cu trei zile înainte, la concertul de la Jakarta, asistaseră 20.000 de spectatori.
De la banda de magnetofon a verişorului meu Laur (pe care am descoperit Iron Maiden prin 1985) şi până azi, distanţa e cam mare. Poate prea mare ca să pot înghiţi fără noduri ultimele albume. În timp ce alte trupe au căutat să-şi reinventeze soundul (vezi U2 sau The Rolling Stones), Iron Maiden a continuat să facă acelaşi lucru - heavy metal de anii '80. Fără să reuşească să se ridice la nivelul perioadei de glorie şi fără să aibă curajul să încerce ceva nou, Maiden s-a complăcut în propria umbră, ignorând mersul înainte al lumii din jur şi fără să câştige fani tineri cu albumele din ultimii 15 ani. Din tot acest amalgam de istorie şi încăpăţânare s-a născut un playlist dezmăţat, care n-a fost tocmai ceea ce dorea publicul. Piesele noi de pe The final frontier au fost gustate doar de cei din faţa scenei, în timp ce cântecele vechi (pentru care venise majoritatea fanilor nostalgici) au fost selectate neglijent şi răsfirate nefericit pe parcursul serii. Nu mă aşteptam ca din 16 piese, 10 să fie din ultimii zece ani, în condiţiile în care britanicii îşi întâlneau fanii din Indonezia pentru prima şi, probabil, ultima dată.
După dubla din Indonezia, Maiden a început partea australiană a turneului mondial. Chiar acum, când scriu cronica, trupa cântă în "fuckin' Melbourne", vorba lui Dickinson din clipul de mai sus. Le doresc succes pe mai departe şi un setlist mai bine organizat. Personal, rămân cu nostalgia concertului de la Bucureşti, din 2008, când Iron Maiden şi-a respectat fanii de la primul până la ultimul cântec.
Setlist:
Final frontier [2010]
El Dorado [2010]
2 minutes to midnight [1984]
The talisman [2010]
Coming home [2010]
Dance of death [2003]
Trooper [1983]
The wickerman [2000]
Blood brothers [2000]
When the wild wind blows [2010]
The evil that men do [1988]
Fear of the dark [1992]
Iron Maiden [1980]
The number of the beast [1982]
Hallowed by thy name [1982]
Running free [1980]
Au lipsit (spre durerea mea de fan subiectiv): Run to the hills, Seventh son of the seventh son, Bring your daughter... to the slaughter, No prayer for the dying.