Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Nuditatea pe scenă


,

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

Dacă în anii '90, spectacolele Trilogia greacă şi ...au pus cătuşe florilor... au dezinhibat spirite şi au spulberat prejudecăţi, azi a apărea gol pe scenă e ceva obişnuit. Regizorii Andrei Şerban şi Radu Afrim, actriţa Ramona Dumitrean, coregrafa Vava Ştefănescu şi profesorul Marian Popescu analizează evoluţia nudităţii pe scenă, de la artă la vulgaritate.
 

Andrei Şerban şi Alexander Hausvater, regizori întorşi după '89 de peste Ocean, au montat Trilogia greacă (1990) la Teatrul Naţional Bucureşti, şi ...au pus cătuşe florilor... (1994) la Odeon, spectacolele lor rămânând memorabile peste timp printr-o estetică a corpurilor goale, prin simplitatea mijloacelor  artistice.

Ulterior, şi regizorii Mihai Măniuţiu şi Radu Afrim sau coregrafa Vava Ştefănescu au folosit trupuri goale în spectacole care au percutat prin frumuseţea lor vizuală conştiinţele spectatorilor. Din păcate, în timp, tema nudului a fost supralicitată în multe producţii ieftine, potrivit ideii că odată cu apariţia unui actor dezbrăcat pe scenă succesul la public este garantat. "Nuditatea pe scenă în contextul vieţii de azi, unde totul alunecă spre exhibiţionism, vulgaritate şi lipsă de viziune, mi se pare nu doar inutilă, ci chiar periculoasă", spune Andrei Şerban.

"De câte ori am recurs la nuditate în spectacolele mele, actorii au acceptat de fiecare dată fără rezerve, simţind că o fac din motive artistice şi poetice care înnobilează şi inspiră, în loc să exploateze şi să defăimeze trupul actorului", subliniază regizorul.

Afrim gândeşte nuditatea pictural

Ramona Dumitrean, actriţă de top a Teatrului Naţional din Cluj-Napoca, s-a dezbrăcat în spectacole semnate de regizorii Andrei Şerban şi Radu Afrim. "De la Radu Afrim n-am avut nevoie decât de un zâmbet ca să-mi dau jos «textila». După «lupte seculare», Andrei Şerban a reuşit să mă convingă într-un fel (nu-mi aduc aminte cum) că este argumentată nuditatea în «conduita» personajului pe care-l interpretam (femeia care dansa la bară)". Ramona Dumitrean mărturiseşte că avea o strângere de inimă de fiecare dată când juca în spectacolul Purificare, regizat de Andrei Şerban. "Cred că ţinea de poziţionarea publicului în imediata apropiere a actului scenic, la acest spectacol-studio", explică actriţa.

"În teatru, e nevoie de distanţă ca să accepţi un corp dezgolit; e nevoie de o lumină specială care să îmbrace corpul şi altele". Altfel, mai consideră actriţa, reacţia publicului poate fi la prima vedere, iar unii spectatori n-ar mai înţelege nudul ca emiţător de mesaj, ci ar observa doar cum pe un actor "cade carnea", că acesta are burtă sau celulită, în mod dizgraţios. Actriţa "crede cu tărie" că în România "nuditatea este acum doar un mecanism teatral facil, folosit ori ca să şocheze, ori din­tr-un soi de comoditate a gândirii (regizorale)".

"Singurul regizor român de teatru (aici îmi asum riscuri) la care aş juca nud, în continuare, e Afrim. Pentru că el gândeşte nuditatea pictural. Îmi plac cadrele în care ea este afişată, felul în care modelează trupurile, lumina care cade peste ele, universul în care se manifestă. Trupurile lui Afrim sunt expresive, frumoase, un mecanism viu", apreciază Ramona Dumitrean.

Afrim vorbeşte despre argumentul prin care a convins-o pe actriţă să joace nud în Ultimul mesaj al cosmonautului..., spectacol al Teatrului Naţional din Cluj-Napoca: "I-am explicat că trebuie să facă sex cu partenerul ei, în hotel, şi nu poţi face asta îmbrăcat. Ramona joacă în delir, cu toate motoarele la maximum. Logica omului care priveşte din sală nu funcţionează pe logica Ramonei, care este în transă".

Regizorul Radu Afrim consideră că nuditatea pe scenă este "din ce în ce mai timidă", în România. "Ori artiştii care aveau un curaj nebun acum zece ani au îmbătrânit, ori tinerii regizori nu au curajul necesar de a risca. Nuditatea nu mai este agresivă, ca în anii '90. Publicul probabil că nu mai vrea să vadă fără să găsească o justificare pentru acea nuditate". Afrim nu are nevoie să explice de ce în spectacolele lui apar multe trupuri goale. "Justificările mele nu vor fi niciodată aceleaşi cu cele ale publicului. Cu toate acestea, în zece ani de când tot dezbrac lumea pe scenă, n-am avut nicio plângere. N-a huiduit nimeni. Nu mi-a zis nimeni să dezbrac un actor ca să se vândă bilete".

Fără castinguri de dezbrăcare

Regizorul consideră că nuditatea pe scenă va exista întotdeauna, nu este un capitol pe care teatrul îl va depăşi, pentru a trece la o altă etapă. "Am văzut de la spectacol burlesc la striptease, filme porno şi teatru occidental, unde în două ore nu apărea nicio haină pe scenă şi tânjeam chiar să văd un tricou. Unul dintre exemplele extreme de nuditate activă l-am văzut la Rodrigo Garcia, unde a face sex era... nimic, în comparaţie cu unele momente în care organele sexuale erau folosite în contexte neaşteptate, şocante. Dacă acel spectacol ar fi venit în România, s-ar fi oprit la jumătate şi ar fi fost cu poliţie în sală.

Tocmai de aceea, nuditatea din spectacolele mele este super soft. Poate că acesta este şi motivul pentru care oamenii rămân în sală". Afrim recunoaşte că trişează şi păcăleşte realitatea atunci când apelează la actori "care arată foarte bine", dar face asta împins de logica textelor pe care le alege. Regizorul mărturiseşte că nu îşi face distribuţia în urma unor "castinguri de dezbrăcare".

În opinia sa, televiziunile au indus o doză de comercial în ceea ce priveşte nuditatea, iar publicul a rămas blocat în zona nudului de tabloid şi nu a fost educat să facă distincţia între ceea ce vede la televizor şi ceea ce vede pe scenă.

Dacă te dezbraci în Cehov, e un dezastru!

Radu Afrim mai consideră că civilizaţia ochiului în raport cu nudul feminin este mult mai exersată, pe când nudul masculin este oarecum o invenţie mai nouă în Europa şi în lume. "Mai cred că spectatorii acceptă mai uşor nudul în textul contemporan decât în spectacole după Shakespeare sau Cehov. Aici ar fi un punct nou de exploatat. Apoi, lumea ar accepta mai uşor să dezbraci un personaj de-al lui Shakespeare, decât unul de-al lui Cehov, pentru că suntem mai aproape de Rusia. Dacă dezbraci un personaj feminin din Cehov, e un dezastru! Vei fi întrebat de ce ai făcut asta, ce ai avut cu personajele lui Cehov? De parcă ele ar face dragoste îmbrăcate", spune Afrim.

Dincolo de nivelul anatomic

Corporalitatea, corpul gol expus în condiţiile de spectacol, de performance, în general, sunt subiecte de reflecţie pentru mai multe discipline, dar şi ale unor practici artistice în special după anii '60. După decembrie 1989, scena teatrală din România se deschide prin câteva spectacole care aveau să-i marcheze, diferit, începerea tranziţiei către explorarea corporalităţii interpretului dincolo de ceea ce modelul Stanislavski putuse să ofere.

"Trilogia greacă, ...au pus cătuşe florilor..., Satyricon sau Decameron 456 sunt câteva dintre spectacolele primilor ani fără cenzură, care propun spectatorului român acceptarea artisticului şi la nivelul corpului expus în scenă. Regizorii acestor spectacole, Andrei Şerban, Alexander Hausvater, Victor Ioan Frunză sau Silviu Purcărete, îndrăznesc şi reuşesc să determine în cronica teatrală extaze sau respingeri neprofesionale, iar în rândul spectatorilor, o receptare lipsită de... unanimitate: pur şi simplu, unii sunt încântaţi de spectacole, iar alţii sunt deranjaţi de corpul gol expus în scenă. Atunci când privirea nu descoperă frumosul, ci numai anatomia, fireşte că apar reacţii... de natura moralei.

Atunci când vorbeşti de nuditate în teatru, mi se pare o eroare de plasare. Nuditatea e în vocabularul ştiinţelor sociale, nu e un concept estetic. Dar corpul gol în scenă e mai întâi un corp, al interpretului, fără de care arta teatrului, mai târziu a regizorului, nu ar putea exista. E materialitatea însăşi a spectacolului, prin care spiritualul e vizibil. Corpul gol nu mai e în scenă... nuditate dacă, desigur, spectacolul trece de nivelul anatomic şi ne atrage, prin cultura sa audiovizuală, spre chiar teatralitatea sa.

După ce "lumea ca spectacol" devine fapt, odată cu spectacularizarea discursului politic şi social, după anii '60, corpul gol în scenă şi însăşi ideea corporalităţii devin tot mai prezente în discursul teatral. Acum, a apărea "gol" pe scenă nu mai e o îndrăzneală (îndrăzneala e terifiantă prin banalizarea ei în câmpul social), ci un act de prospectare expresivă, dacă e susţinută cu armele teatrului, şi nu cu acelea ale divertismentului consumist.

Explorarea corporalităţii expuse în scenă e cenzurată la noi nu atât din pudoare, cât din credinţa că nuditatea e discreditabilă din start ca vehicul al frumosului în scenă. Cele mai interesante împliniri ale modernităţii teatrale au venit prin Meyerhold, Vahtangov, Brecht, Artaud, Brook,Grotowski şi mai târziu prin Jacques Lecoq, Barba, Şerban şi alţii, din această explorare scenică a potenţialului corporal expresiv. Corpul gol în scenă nu e atât semnul unei dezinhibări a discursului artistic, al lipsei de pudoare, ci, dacă el e necesar în scenă, al afirmării unui drept la exprimarea misterului pe care încă îl reprezintă. Dacă vrei să îl vezi mizerabil, îl vezi în spital. Dar dacă vrei să îl vezi prezent expresiv în actul comunicării, îl vezi pe scenă." (Marian Popescu)

Dansul corpului gol

Dansatoarea şi coregrafa Vava Ştefănescu este de părere nuditatea pe scenă a ajuns să nu mai şocheze publicul de teatru şi de dans. "Cred că tabuurile corporale încep să slăbească. Vulgaritatea şi expunerea fără conţinut, din presă sau din reclame, fac parte din ambientul vizual al românului, dar contrastează cu modul în care este utilizată nuditatea în cadrul unui spectacol. Cei care merg la teatru ştiu acest lucru; nu mai caută cu privirea doar corpul gol, ci îl interpretează în complexul de semne ale piesei, în poetica sau semnificaţia imaginii între alte imagini, semne sau gesturi scenice". Primul spectacol în care a dansat goală a fost Zoon Erotikon, de D. H. Lawrence , în regia lui Mihai Măniuţiu.

A fost şi prima ei colaborare cu Măniuţiu. În culisele Teatrului Odeon, regizorul i-a spus că va monta Zoon Erotikon, "un spectacol cu multă imagine şi cu un aport coregrafic destul de important" şi a întrebat-o dacă are vreo problemă cu nuditatea atunci când dansează. Vava Ştefănescu i-a spus că n-are nicio problemă şi peste o lună începeau repetiţiile. "Colaborarea a fost una dintre cele mai frumoase, iar momentul «dansului pe scaun» ne-a rămas în memorie ca unul dintre cele mai reuşite.

Deci nu a trebuit să mă convingă...  În niciun caz nu se pune problema şocului prin nuditate în spectacolele lui Măniuţiu. El ştie mereu să plaseze şocul în sensurile pe care le construieşte nu prin nuditate, ci prin juxtapunere, puterea poetică a unei scene... Iar în spectacolele mele mi s-a părut absolut necesar să folosesc corpul gol, desenat, fără alte accesorii, pentru a vorbi despre corpul insomniac, despre durere...".

După Zoon Erotikon au mai urmat alte spectacole unde a dansat nud, Uitarea, în regia lui Măniuţiu, Solo on line, regizat chiar de ea. "Cu aceste ocazii am mai fost întrebată dacă n-am avut probleme cu acest prag al nudităţii. Am răspuns şi atunci aşa: Oare unui violonist îi este ruşine cu vioara lui? Când eşti pe scenă, nu te gândeşti la faptul că eşti gol / goală în faţa lumii; pe scenă aparţii unei lumi virtuale. Corpul este poate cel mai expresiv atunci când este nud, dezbrăcat de masca unui costum".




 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer