Primul spectacol de operă al lui Romeo Castellucci a avut premiera luna trecută la Théâtre de la Monnaye din Bruxelles. Pentru Parsifal de Richard Wagner, nonconformistul creator şi-a părăsit, temporar, echipa de la Societas Raffaelo Sanzio, cu care a uimit lumea artelor performative a ultimelor două decade, asumîndu-şi acum un proiect de autor, la care a semnat regia, decorurile, costumele, luminile. Pentru cei familiarizaţi cu poetica lui Castellucci, prezent şi la Bucureşti, în Festivalul Naţional de Teatru, în 2011, cu spectacolul-instalaţie Hey, Girl!, era anticipabil că această opera ultima a lui Wagner va căpăta o înfăţişare scenică originală.
Adept al unei arte organice, care trebuie să evolueze continuu, asemenea unui organism viu, italianul a aşezat creaţia wagneriană într-o versiune neortodoxă, în care sacralitatea e coborîtă în uman, genul operei e dezacademizat, iar vizualitatea e dominatoare. Propunere paradoxală pentru un gen esenţialmente sonor, opera, picturalitatea viziunii lui Castellucci se acordează perfect cu linia orchestrală şi vocală. Marele cîştig calitativ este că dinamismul vizual echilibrează statica sonoră şi epică a operei, făcînd cele cinci ore de reprezentaţie, cu două antracte, să pară scurte. Practic, discursul imagistic-regizoral al lui Castellucci conduce partea muzicală, însoţind-o şi îmbogăţind-o cu o retorică în care recunoşti multe dintre semnele şi temele care îl definesc pe artist.
Dezavuînd interpretarea ilustrativă ca metodă de lucru, Castellucci propune un Parsifal complet nou. La o întîlnire cu publicul, la scurt timp după premieră, preciza că, pregătind spectacolul, a citit libretul şi a ascultat muzica de zeci de ori, pînă aproape la epuizare, apoi a încercat să le uite şi a elaborat montarea de parcă nu ar fi ştiut nimic despre. Cu o echipă de specialişti în Wagner (dirijorul Hartmut Haenchen şi interpreţi exersaţi în tonalităţile de la Bayreuth), a răsucit compoziţia în cel mai firesc mod. I-a rămas fidel în partitură, dar i-a ataşat noi straturi de semnificaţii, nu descoperite în esenţa lucrării, ci inventate şi legate cursiv într-o etajare semantică.
Noile conotaţii transpun povestea medievală a lui Parsifal în timpurile recente, despovărînd-o de ermetisme pentru iniţiaţi, apropiind-o în acest fel de spectatorul de azi. Lucru care nu l-a împiedicat să apeleze la trimiteri istorice, precum aceea din uvertură, cînd pe cortină este proiectat, cu tentă ironică, un portret uriaş al lui Nietzsche! Nuanţarea de tip ironic e reutilizată şi în imaginarea Graalului ca o imensă cortină albă, a cărei luminozitate creşte şi descreşte, şi unde, în stînga sus, domină un semn al citării, un apostrof uriaş, evocînd divinitatea.
Cele trei acte sînt concepute foarte diferit unul de altul, fără a fi lipsite de unitate. Împărăţia Monsalvat, zona cavalerilor păzitori ai Graalului, e o pădure luxuriantă din al cărei desiş abia se desluşesc Amfortas, Kundry şi Gurnemanz; echipaţi în costume de camuflaj, îi ghiceşti prin localizare sonoră. Reconstituirea forestieră e hiper-realistă׃arborii şi frunzişul se mişcă pe înălţime şi în profunzime, trunchiuri imense cad şi se ridică la ralenti. Mişcarea lentă este preferata lui Castellucci, nu deplasarea imperceptibilă, ca la Robert Wilson, ci mai degrabă aşezată, tihnită, făcînd ca schimbările de decor şi avansarea în scenă să fie graduale, într-o fluiditate care dă confort privitorului. Ca un plastician autentic, italianul jonglează cu dimensiunile - înălţime, adîncime, diagonale, faţă, spate, cortină, fundal -, modelînd perimetrul scenic în felurite chipuri. Interpreţii cîntă întotdeauna cu faţa la public, frontalitatea adresării şi relativul lor imobilism amintind de artele vizuale. Soliştii, elementul central în opera clasică, constituie o parte a scenicului; sînt momente cînd doar vocea li se aude din întuneric. Corul e camuflat şi el, cel masculin, pentru că ansamblul feminin nici măcar nu se vede, fiind mascat în balcoanele laterale, auzindu-se din off. Deşi sîntem la operă, muzica nu mai deţine puterea, iar din acest punct de vedere, Castellucci dă un nou înţeles, postdramatic, gesamtkunstwerk-ului wagnerian.
Al doilea act, regatul lui Klingsor, e un cadru de un alb lăptos, oniric, în care domneşte aparenţa şi vraja. Klingsor e un dirijor dedublat, lancea nu mai e armă înspăimîntătoare, ci baghetă, simbol al conducerii unei orchestre ori unor numere de magie. Printre cele mai spectaculoase sînt levitarea lui Kundry, care îşi susţine aria plutind în poziţia culcat, candelabrul care desconsideră gravitaţia, atîrnînd oblic, ori escaladarea din spate a fundalului elastic de către dansatoarele-contorsioniste-acrobate. Spiritul ludic al lui Castellucci oferă privirii, în plin centrul scenei, pe un piedestal care se ridică şi coboară dintr-o trapă, floarea genitală a unei femei-floare, în timp ce celelalte fete-ispite evoluează agăţate de frînghii ori îndoindu-şi corpurile cu o elasticitate incredibilă! Actul de mijloc e conceput ca un scenariu vizual inspirat de suprarealism - un braţ e suspendat în lateral, apoi dispare la plafon pe aria lui Klingsor -, şi de lumea viselor - lumină spectrală, înscrisuri pe paravanul semitransprent de la faţă de cortină şi pe fundal. Secvenţa sărutului dintre Kundry şi Parsifal devine, prin intermediul unor holograme, un moment de o sexualitate dezlănţuită, personajele aflîndu-se în scenă concomitent cu imaginea lor animată în 3D. Nu e numai multiplicare prin imagine, ci şi separarea şi detaşarea personajelor de acţiunile lor şi de partea susţinută vocal.
Încă de la primul spectacol realizat în anii '80, Castellucci a utilizat în scop artistic prezenţa animalelor vii. Atunci era vorba despre o fabulă pentru copii; în 2000, în Inferno, apăreau cîini lupi a căror ferocitate trimitea cu gîndul la Cerber; în Parsifal, sînt un cîine lup, blînd, escortîndu-l pe Gurnemanz, şi un şarpe albinos, în preludiu, înălţat peste chipul lui Nietzsche, în actul al doilea, pe mîna lui Kundry, şi, spre final, ridicat de unul dintre figuranţi. Folosirea oamenilor obişnuiţi în distribuţie e o altă preferinţă a regizorului, un număr mare de amatori, aici sînt 160, populează treptat scena, neagră, de această dată. Cei care au văzut Hei, Girl! îşi amintesc felul organizat, precis în care indivizii intră în scenă, pe nevăzute aproape, şi devin mulţime. În Parsifal, sînt de toate vîrstele, costumaţi în culori terne (negru, gri, alb), se mişcă pe loc, doar eroul titular şi coriştii, tot în ţinute de stradă, păşesc pe un trotuar rulant plasat în proscenium. Oglinzile din lateralele dinspre culise amplifică senzaţia de numeros. Includerea publicului, teatralizarea audienţei e un alt obicei al artistului. Aici se realizează şi prin aprinderea luminii în sală la final, la a doua ceremonie a dezvăluirii Graalului. Jocul plin-gol, abundent-auster, departe-aproape e reluat perpetuu în ideea unei dinamici care să menţină privitorul în priză. O altă plăcere a lui Castellucci este utilizarea sfericului, a discului, ca formă desăvîrşită, perfectă. Revine şi acum la ea prin obiecte scenice, dar şi prin spotul de lumină care se lărgeşte ori se diminuează, de la un punct pînă la inundarea scenei şi invers.
Stilul lui Romeo Castelucci de a face artă vizează un nou tip de emoţii, emoţii globale, a căror complexitate este direct proporţională cu complexitatea imaginii create scenic. Densitatea cadrelor obligă spectatorul la o distributivitate a atenţiei, întrucît ceea ce priveşti înglobează o multiplicitate de focare active. Spectacolele lui Castellucci nu sînt pentru oricine, fără a fi elitiste în sensul aristocrat de odinioară. Mesajul italianului ţinteşte un spectator deschis, dispus să recepteze o propunere eminamente inovativă. Esenţa credo-ului său este că arta trebuie să fie un spaţiu al tuturor libertăţilor, al puterii de inovare, atîta vreme cît invenţia are un miezestetic solid.