Scârţâie, dar funcţionează - Festivalul de film Bucureşti, 2011

Pentru ca Utomlyonnye solntsem 2 / Burnt by the Sun 2: Exodus / Soarele înşelător 2 să existe, regizorul (producătorul, scenaristul şi actorul) Nikita Mikhalkov a trebuit să inventeze o telenovelă cu care să îşi deschidă ambiţioasa sa continuare la filmul care i-a adus Oscarul în 1995. Se pare că colonelul Kotov, despre a cărui executare aflasem la finalul primului Burnt by the Sun, până la urmă trăieşte, dar are impresia că fiica şi soţia sa sunt moarte. La rândul lor acestea, aflate sub protecţia / controlul lui Mitya, cred acelaşi lucru despre el. Numai că consemnările oficiale, află Stalin (a cărui prezenţă în film pare gratuită şi populistă, cu siguranţă deloc necesară), sunt doar nişte muşamalizări ale lui Mitya. Tiranul nu e foarte aspru cu acesta, ci doar, în mod convenabil, îl trimite în căutarea colonelului necesar pentru războiul început cu naziştii. Mitya nu îl găseşte, iar colonelul luptă ca un civil oarecare în lupte micuţe, fără să ştie că e un om foarte căutat. Nu doar Mitya şi Stalin îl caută, ci şi fiica sa, ce află că acesta trăieşte.
 
Pentru întâlniri mai trebuie să aşteptăm puţin, fiindcă chiar dacă Burnt by the Sun 2 s-a dovedit o adevărată dezamăgire de box office în Rusia (asta şi fiindcă filmul a avut unul dintre cele mai mari bugete din istoria industriei cinematografice ruse), partea a treia (şi ultima) urmează să fie lansată abia în 2011. Problema este că s-ar putea să nu ne mai intereseze prea mult colonelul Kotov.
 
Nu fiindcă Burnt by the Sun 2 nu are calităţi, ci pentru că în niciun moment aşa zisa completare nu reuşeşte să pară altceva decât o exploatare a popularităţii unor personaje ale căror trăiri a devenit pentru regizorul rus nişte detalii în traseul de atingere al noilor sale scopuri măreţe şi mesajelor sale moralizatoare. Nikita Mikhalkov îşi face demonstraţiile atât de evident încât pentru cineva care a văzut filmul iniţial acestea nu au cum să nu deranjeze, mai ales că unele din mesajele sale nu se regăseau în prima parte.
 
De fapt, indiferent de explicaţiile pe care ni le oferă, acest film nu are nicio legătură cu intimul, puternicul şi luminosul Burnt by the Sun. Nici în ton, nici în gen (scopurile sale sunt epice, mijloacele sunt de data aceasta cele ale unui film de război), nici în nimic.
 
Dar asta nu înseamnă că acest film este irecuparabil. Scârţâie în scenariu şi interpretări, dar funcţionează ca întreg, mai ales dacă originalul nu a fost este văzut. Bugetul filmului i-a dat mână liberă regizorului în creearea unor scene impresionante vizual, iar diferite dificultăţi ale Rusiei din cel de-al doilea război mondial sunt reprezentate foarte bine.
 
Un clovn fără încărcătură politică
 
Balade triste de trompeta începe cu înrolarea forţată de către un grup militar a participanţilor la un spectacol pentru copii dat de doi clovni. Aceşti primi revoluţionari spanioli, luptând cu cei în fruntea cărora se află acel Franco ce va conduce Spania următorii 25 de ani, pierd. Asta nu îl împiedică pe "clovnul cel vesel" să iasă în evidenţă în lupta pierdută. 25 de ani mai târziu fiul clovnului vesel, care încercase, fără reuşită, salvarea tatălui în copilărie, devine un clovn trist la un circ condus de un clovn sadic, ce îşi pocneşte bine iubita de câte ori bea (adică în fiecare seară), iubită care începe să se apropie de personajul principal, spre nenorocul celorlalţi, spre bucuria lui Quentin Tarantino. Acesta a fost preşedintele juriului de la Veneţia, 2010 care l-a premiat pe regizorul Alex de la Iglesia cu un Leu de Argint. (Filmul a mai obţinut 15 nominalizări la premiile Goya.)
 
Nu e greu să vezi ce a plăcut regizorului. Nu e greu să ne placă şi nouă. Balade triste de trompeta funcţionează foarte bine ca film de exploatare, dar clovnii supăraţi de aici nu câştigă niciodată credibilitatea politică cu care filmul începe să bombardeze la un moment dat.
 
Ambele filme au fost prezentate în afara competiţiei în cadrul festivalului de film Bucureşti.