Fervoarea unui compozitor romantic şi graţia unui pianist de azi - Pianul călător la Sala Radio

La 200 de ani de la naşterea sa, Franz Liszt le oferă el însuşi, în mod indirect, un dar nepreţuit melomanilor din România. Nu este deloc o metaforă: cine ştie când şi cu ce alt prilej ar fi ajuns la Mediaş acest pian recondiţionat? Înainte de a-şi împlini însă destinul "sedentar", pianul se bucură o lună întreagă de un adevărat deliciu nomad: de la Sibiu, oraşul în care şi-a început turneul pianistul Horia Mihail - căci, până la urmă, despre el este vorba - până la Mediaş, instrumentul salută regal publicul din oraşe mai mari sau mai mici, care are în comun aceeaşi pasiune în fond, imposibil de cuantificat, pentru muzica clasică.

Între lunile noiembrie 1846 şi ianuarie 1847 (revenind şi în 1879), Liszt s-a dedicat cu entuziasm unui turneu în mai multe oraşe din România de azi. Dincolo de faptul că evenimentul a fost apreciat la adevărata sa valoare, semnificativă este şi finalitatea caritabilă a călătoriei artistice a lui Liszt, iar Horia Mihail, împreună cu organizatorii Pianului călător, repetă întocmai inclusiv acest aspect.

Turneul de recitaluri intitulat Pianul călător - Pe urmele lui Franz Liszt se desfăşoară între 1 şi 21 aprilie 2011, iar concertul de vineri, 15 aprilie 2011, care a avut loc la Bucureşti, la Sala Radio, a adus voiajul concertistic la jumătatea sa. Acelaşi recital a marcat şi trecerea de la oraşe privilegiate din punctul de vedere al vieţii muzicale (folosesc această exprimare conştientizând, totuşi, foarte bine că "privilegiile" din Timişoara sau Bucureşti nu se compară, din păcate, cu acelea din alte oraşe europene) la altele pentru care un concert de muzică clasică este în mod real un eveniment. Pe 21 aprilie 2011, Radio România urmează să ofere în mod oficial pianul comunităţii din Mediaş.  

Concertul de la Sala Radio, intitulat Années de pèlerinage. Première année, Suisse, a avut în vedere compoziţiile primei părţi dintre cele trei care compun ciclul menţionat. O astfel de orientare tematică nu putea începe altfel decât prin evocarea glorioasă a unuia dintre cei mai cunoscuţi şi cântaţi eroi ai Elveţiei, anume Guillaume Tell. Chapelle de Guillaume Tell a conturat începutul unei seri pline de forţă, care nu l-a părăsit pe solist nici măcar în momentele cele mai lirice. Horia Mihail a exprimat acest elan nu numai prin maniera execuţiei, ci şi prin prezenţa fizică. Fără a deveni totuşi teatral, Mihail şi-a implicat în întregime propriul trup în trăirea acestei prime piese. Sigur pe el şi pe instrumentul pe care pare să-l cunoască dintotdeauna, pianistul a dozat perfect intensitatea acestui moment muzical. "Unul pentru toţi, toţi pentru unul" este moto-ul schillerian pe care Liszt l-a notat în dreptul acestei scurte compoziţii,  dar putem afirma pe bună dreptate că versul poate defini la fel de bine comunicarea care s-a creat foarte repede între artist şi publicul său. O mulţime de oameni, menită să nu devină însă o "masă", pentru că muzica îi dă chiar libertatea individualizării, îşi deschide conştiinţa spre a se lăsa invadată de fluxul armonios al pianului, în timp ce solistul, îmi place să cred, simte şi absoarbe energia celor pe care îi are în faţă.

De altfel, calitatea lui Horia Mihail de a rămâne perfect singur cu sinele său muzical, reuşind în acelaşi timp să nu dea impresia unui monolog "mizantrop" şi indiferent faţă de public, a fost evidentă de-a lungul întregii seri. Au lac de Wallenstadt, Pastorale şi Eglogue, toate trei foarte scurte, transmit ceva din serenitatea imposibil de recâştigat altfel decât prin muzică în centrul unei capitale aglomerate şi gălăgioase. Nu vreau să cad în efuziuni bucolice, însă vineri seara chiar aceasta a fost impresia - că Horia Mihail poate opri cu adevărat ritmul delirant al unui oraş epuizat pentru a-l impregna cu căldura unei alte lumi, din care mai avem drept mărturii astfel de iluminări. Artistul a trecut fără dificultate de la declamaţiile din Guillaume Tell la tandreţea şi finele culori sonore cerute de următoarele două partituri. Împletirii ludice din Pastorală i-a urmat Au bord d'une source, cu un ton la fel de optimist, dar cu mai multe subtilităţi tehnice, care datorită lui Horia Mihail nu mai par însă decât nişte atingeri fine, atent lucrate de o mână pentru care absolut fiecare sunet contează în egală măsură.

În Orage, ne întâlnim cu un edificiu sonor care revine încă şi mai pregnant la forţa anunţată de prima lucrare din această serie. Tumultul melodiei nu sufocă deloc profunzimea nuanţelor, iar "gălăgia" inerentă unei furtuni, fie ea şi muzicală, lasă loc unor momente de slăbire a intensităţii care pun în valoare încărcăturile explozive. Pasajul e imediat temperat de Vallée d'Obermann, o mică perlă romantică, atinsă de o graţie care poartă totuşi conştiinţa unei apăsări sumbre. Tendinţa către bine-cunoscuta vitalitate a eroului romantic se stinge înainte de a apuca să se înfiripe cu hotărâre, după câteva momente de elan maxim, sub semnul unei reflexivităţi care detaşează conştiinţa de orice exterioritate. Finalul însă e devorat de ardoarea romantică, pe care Horia Mihail o redă cu vădită plăcere.

Le mal du pays evoluează cu rafinament de la un colorit sonor aparent şters la vibraţii din ce în ce mai profunde şi pe alocuri chiar intense. Piesa rămâne permanent în acelaşi cerc al melancoliei epuizate de forţa vitală transmisă anterior de Liszt, ceea ce nu o face însă deloc sterilă şi plictisitoare. Lucrarea finală din acest ciclu, Les cloches de Genève, redă sunetele clopotelor prin jocuri interpretative pline de candoare şi duioşie. Imaginea unui decor impregnat de acalmie capătă grandoare exact atunci când începi să suspectezi această linişte de trecerea într-un registru al platitudinii. Graţia şi senzaţia unei experienţe eterice reprezintă cheia care pune capăt acestui ciclu intitulat Les années de pèlerinage.

După pauză, Horia Mihail şi-a încântat în continuare publicul cu Valse Caprice nr. 7, Liebestraum nr. 3, Valse-Impromptu în la bemol major, Consolation nr. 3 şi, în fine, după o primă repriză de aplauze, cu Mazeppa - Studiu transcendental nr. 4. Primul vals, aparţinând Seratelor vieneze, ne aduce într-o atmoferă considerabil diferită faţă de prima parte a serii - micile şi delicatele sclipiri ale pianului ne transportă din mijlocul naturii copleşitoare sau liniştitoare în atmosfera elegantă şi protejată de intemperii a unui salon cochet. Liebestraum ascunde o tristeţe voluptoasă şi fertilă, tinzând către materializarea visului anunţat în titlu. Însă nimic nu mai apucă să se închege în realitate sub tuşeul atât de fin al pianistului...

Valse-Impromptu în la bemol major împrospătează atmosfera prin modelarea unor sunete vioaie şi suple în acelaşi timp, iar atmosfera de salon devine şi mai elegantă. Consolation nr. 3 este o splendidă poezie, dând viaţă în numai trei minute semnificaţiilor celor mai profunde ale misterului şi melancoliei romantice, întrerupte de întrezărirea unor chemări luminoase. Pianul călător de la Bucureşti s-a încheiat însă aşa cum a început - cu forţă şi cu solemnitatea unei conştiinţe grave.

Mazeppa - Studiu transcendental nr. 4 a constituit cu adevărat un punct forte al serii şi, chiar dacă a constituit momentul final al unui repertoriu destul de lung, a fost îmbucurătoare constatarea că Horia Mihail îşi trăieşte încă, în acest studiu, cu adevărat nevoia inepuizabilă de a cânta. În emoţiile acestei "febre" romantice, Horia Mihail a părăsit scena, nu înainte de a-şi primi însă aplauzele entuziaste, care sperăm să îl menţină la aceleaşi cote de energie până la sfârşitul solicitantului turneu.