Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Religiosul în arta contemporană


,

TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

După Revoluţie, scriitorii Mircea Cărtărescu, Dan Stanca, Petru Cimpoeşu, Tatiana Niculescu Bran, alături de regizorii Mihai Măniuţiu, Andrei Şerban, Radu Alexandru Nica şi Radu Afrim au abordat problematica religiosului, în romanele şi, respectiv, spectacolele lor de teatru. Artiştii au reflectat în lucrările lor şi parcursul căutării divinităţii, dar şi strigătul de neputinţă al necredinţei. Printre artiştii plastici care au ales după 1989 tematica religioasă se află Sorin Dumitrescu, Marian şi Victoria Zidaru sau, mai nou, Alexandru Rădvan.
 

"În anii '80, elementele creştine şi referinţele religioase erau vânate de cenzură şi scoase din manuscrisele acelora dintre scriitorii noştri care se încăpăţânau să le folosească. Dar, dacă scriitorul refuza compromisul, până la urmă, într-un fel sau altul, reuşea să-şi publice volumul", apreciază criticul Daniel Cristea-Enache, dând exemplu Urcarea muntelui de Ileana Mălăncioiu, apărut în 1985, "care musteşte de referinţe religioase, ca şi de aluzii anticeauşiste aproape transparente". După 1990, odată cu dispariţia cenzurii, temele religioase au putut fi abordate în toată libertatea şi, potrivit criticului, ele au fost exploatate abundent, după cum, la capătul celălalt al spectrului tematic, sexualitatea a inundat din interior paginile cărţilor.
 

"Pe acest fundal, s-au detaşat câţiva prozatori pentru care religiosul, spiritualul şi metafizicul fac parte din structura intimă a gândirii şi expresiei lor. Acestea nu sunt simple teme ori aspecte, ci elemente constitutive şi în scrisul lui Dan Stanca (practic, în toate romanele lui), şi în cel al lui Mircea Cărtărescu (Orbitor), şi în cel al lui Petru Cimpoeşu (Povestea Marelui Brigand, Simion liftnicul)", explică Daniel Cristea-Enache .

În fine, extrem de interesantă este deplasarea unor poeţi din ultima generaţie, aceea turbulentă şi anarhistă a "milenariştilor", spre ortodoxie. "Adrian Urmanov chiar s-a călugărit şi Marius Ianuş, anarhistul nr. 1 de mai ieri, e pe cale s-o facă", precizează Daniel Cristea-Enache.

Tanacu: roman şi piesă de teatru

Jurnalista Tatiana Niculescu Bran a publicat, în 2006, primul roman non-fiction din literatura română, Spovedanie la Tanacu, urmat, în 2007, de Cartea Judecătorilor.  Cele două romane, în dramatizarea autoarei, au devenit piesă de teatru. Spovedanie la Tanacu a avut premiera la New York în 2007, în regia lui Andrei Şerban, ulterior jucat şi în România, cu o trupă de actori români.

În  2005, "Povestea de la Tanacu" a făcut turul mapamondului.  În secolul al  XXI-lea, într-o mănăstire din Moldova, o tânără cu tulburări psihice a murit legată pe o cruce improvizată, în urma unei exorcizări. Unii i-au acuzat pe stareţ şi pe maicile care, în zilele noastre, s-au dedat la un ritual medieval, dar nici medicii n-au preluat cazul Irinei în toata complexitatea lui medicală şi socială.

"Cartea Tatianei Niculescu Bran reconstituie în detalii cum se naşte o dramă când pe aceeaşi scenă se întâlnesc copii traumatizaţi afectiv din orfelinatele lui Ceauşescu, un preot hirotonit în grabă, medici obosiţi, corupţii locali, pedofili occidentali. Procesul născut în jurul acestei stranii şi teribile morţi nu s-a încheiat. Ca într-o tragedie antică, toţi cei implicaţi par să vină în faţa judecătorului cu bucata lor de adevăr şi dreptate. Numai istoria care, în mutilarea lor, i-a făcut pe toţi cu putinţă, rămâne nejudecată", punctează  filosoful Gabriel Liiceanu.

În Colecţia EgoProză de la Polirom a apărut de curând volumul Nopţile Patriarhului al aceleiaşi Tatiana Niculescu Bran. Personajul cărţii are 92 de ani şi trăieşte într-un palat, slujit ca un împărat bizantin. Nopţile îi sunt bântuite de boală şi de amintirile unei vieţi închinate deopotrivă Bisericii şi puternicilor zilei, fie ei legionari sau comunişti. Viclean şi hâtru, bătrânul se ştie înconjurat de inşi unşi cu toate alifiile, gata oricând să-i ia locul, iar tentaculele puterii îl însoţesc până în pragul morţii.
 


Ionescu: Aş vrea să cred

Mihai Măniuţiu (în spectacolele Experimentul Iov de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu (2003), Ispitirea Sfântului Anton  de la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte - 2004, dar şi prin Banchetul sau Calea spre Momfa de la Naţionalul clujean - 2006), Andrei Şerban (în Spovedanie la Tanacu), Radu Alexandru Nica  (în Breaking the Waves sau Viaţa binecuvântată a lui Bess, adaptare după un scenariu de Lars von Trier, la Sibiu, 2009) sau, recent, Radu Afrim (în Dawn Way, la Iaşi) sunt regizorii de teatru care au transpus în spectacolele lor problematica religioasă.  

"Cu greu se putea găsi o temă mai puţin abordată de teatru în ultima vreme decât credinţa, spiritul de sacrificiu, (auto)depăşirea limitelor umane. Reperele spirituale ne lipsesc atât de atroce astăzi, încât am avut impulsul irepresibil de a oferi spectacolul publicului ca pe un adjuvant de dragoste, mult prea absent în alimentaţia noastră sufletească", spune regizorul Radu Alexandru Nica.

"Tema religioasă în artele spectacolului a pierdut mult din substanţă în condiţiile secularizării societăţilor moderne. Afirmarea caracterului laic al statului a contribuit în bună măsură la aceasta. Observăm în România cum afişarea credinţei devine certificatul acesteia. Ea inspiră totodată involuţia credinţei, şi nu dinamica ei afirmare de cult", punctează criticul Marian Popescu.

"După 1990, teatrul românesc a privit cu mefienţă religiosul. Când a făcut-o, a fost mai degrabă prin opera clasică sau prin senzaţionalul unui accident provocat de oameni ai bisericii. Foarte rar, odată sau de două ori, prin opere originale de valoare. Religiosul îşi găseşte astăzi greu locul în relaţia dintre spaţiul privat şi spaţiul public. Arta inspirată de religios, de credinţa autentică o găseşti mai puţin în formele ei vii de spectacol cât mai ales în acelea ale unei memorii colective, dezactivată, pare-se ireversibil, de noile tehnologii ale informaţiei şi comunicării.

Dar, dacă realitatea virtuală va  câştiga teren în faţa realităţii (religiosului), ce credinţă, ce religie se mai pot afirma? Cine ştie? Neputinţa magnifică a lui Ionesco, în ultimii ani ai vieţii, de a se vedea într-o relaţie cu Dumnezeu, mi se pare exemplară: «Aş vrea să cred»", subliniază Marian Popescu, profesor la Universitatea din Bucureşti. Poeţii "milenarişti"  s-au întors spre ortodoxie.

Opinie (Mircea Morariu)

De la Mihai Măniuţiu la Radu Afrim

Cândva, în urmă cu destui ani, am văzut la o televiziune un ţăran adevărat, aşa cum mai sunt tare puţini pe plaiurile mioritice, care îi mărturisea celui ce îl intervieva că, obişnuit cu regimul vechi, cu comuniştii, a cam uitat cum e cu credinţa, cu cele sfinte şi practicile aferente. Ceea ce omul acela simplu mărturisea cu onestitatea celui ce nu e obsedat nici să dea bine pe ecran, nici să pară altfel decât este, intra în flagrantă contradicţie cu ceea ce s-a întâmplat la începutul anilor '90 în spectacolul teatral românesc, ca să nu mai vorbesc de micul ecran.
 

Ţin minte şi acum că de primul Paşti liber un Teatru altminteri respectabil s-a grăbit zor, nevoie mare, să pună în scenă un spectacol despre Înviere, care mie mi s-a părut a fi fost mai degrabă pus în cinstea Învierii, un fel de solemnitate comemorativă în care limbajul vizual folosit până în urmă cu doar câteva luni în montări omagiale de conjunctură era la repezeală reciclat, convertit într-o litanie de bâlci, cum nu cred că mai erau nici degradatele forme de reprezentare a marilor miracole şi mistere către sfârşitul Evului Mediu. Din fericire, formele acestea agresiv-primitive de teatru cu subiect biblic, în care predominantă era atmosfera de chermeză şi nicidecum trăirea autentică, au cam ajuns de domeniul trecutului.
 

Cred că un merit aparte îi revine regizorului Mihai Măniuţiu care, prin montări precum Experimentul Iov de la Teatrul Naţional "Radu Stanca" din Sibiu (2003), Ispitirea Sfântului Anton  de la Teatrul Tony Bulandra din Târgovişte (2004), dar şi prin Banchetul sau Calea spre Momfa de la Naţionalul clujean (2006) a arătat ce înseamnă adevăratul spectacol de teatru cu subiect religios, extirpând din ecuaţia acestuia orice urmă de spirit agitatoric. 

Să ne amintim, bunăoară, că după ora petrecută la Experimentul Iov, toţi cei 56 de spectatori care urmărisem felul în care Dumnezeu îi punea la încercare personajului biblic ceea ce Montaigne numea inimoşenia ajungeam să ne mărturisim că da, am avut şi noi clipe şi nu puţine în care ne-am îndoit de existenţa Creatorului, în care ne-am simţit abandonaţi de El şi am fost pândiţi ori încercaţi de Nenumitul.
 


Să ne amintim deopotrivă că urmărind încercările la care a fost supus Sfântul Anton spre a-şi dovedi smerenia am ajuns şi noi, cei aflaţi în sală, să ne întrebăm câte au fost dăţile în care tertipurile Păcatelor Capitale nu au dat greş atunci când au năvălit asupra noastră. Ori că, după ce am ascultat într-un spectacol teatral în lege versurile poeţilor ardeleni Ioan Es. Pop şi Ion Mureşan, admiteam, asemenea unui personaj din Banchetul sau Calea spre Momfa, că e seară, e târziu, însă - şi asta era cu adevărat important - rezumam cu emoţie şi implicare temele montării: viaţa şi moartea, fragila frontieră dintre ele, cum e să mori cu gândul că viaţa continuă, cum e să mori când ştii că în viaţă nu ai câştigat nimic, cum te-ai înţeles cu Dumnezeu, cum o vei face de acum încolo, ce urmează de fapt.

Şi uite că acum, chiar în această stagiune, la Teatrul Naţional "Vasile Alecsandri" din Iaşi, un  regizor dintr-o altă generaţie, cu alte mijloace stilistice  - e vorba despre Radu Afrim - înscenând piesa dramaturgului rus Oleg Bogaev Dawn Way / Oameni slabi de înger. Ghid de folosire ne supune unei experienţe aproape similare, aducându-ne în faţă o seamă de teste de umanitate la care ne supune uneori Dumnezeu, la care avem nesmintit grijă să picăm în chipul cel mai ruşinos cu putinţă, realitate care l-ar putea determina pe Cel de Sus să ne abandoneze, trist şi obosit, lăsându-l pe Diavol să îşi savureze victoria şi să îşi continue lucrarea distructivă.

Dumnezeu însă nu o face, e gata să meargă cu noi mai departe. Nu am avut prea multe spectacole cu subiect religios în ultimii zece-cincisprezece ani. Sau poate că mi-au scăpat mie. Nu cred că am ratat vreunul valoros. Sigur e că cele pe care le-am văzut şi de care am încercat să îmi amintesc în rândurile de mai sus, au fost adevărate, cu simţul măsurii şi cu cel al credinţei adevărate, nerăzgâiate şi neinflaţioniste. Aşa cum au trebuit să fie. Mircea Morariu

Reconciliere între cultură şi cult

Anii '90, de după căderea comunismului, sunt evocaţi de criticul de artă Pavel Şuşară: "Imediat după canonada din decembrie, pictura românească, de la amatorii halucinaţi şi până la personaje cu anumite pretenţii de sobrietate, a descoperit, de multe ori cu o vehemenţă suspectă, valorile creştine şi marile promisiuni ale artei religioase". "Artiştii au umplut galeriile, spaţiile publice şi pieţele cu o artă sufocată de retorică şi de recuzită eclezială. Nu se putea intra în nicio sală de expoziţii fără a fi întâmpinat de valuri de sânge şi baloţi de spini împletiţi în coroane, de păduri de cruci şi tone de piroane", reaminteşte criticul.

Mit decăzut din drepturi

Un personaj important al acelor ani a fost pictorul Sorin Dumitrescu, iniţiator al galeriei Catacomba: "Cel care şi-a propus declarat salubrizarea acestei zone de aluviunile subculturii, de vulgarităţile oportuniste şi de incontinentele gesticulaţii sterile a fost pictorul Sorin Dumitrescu. Pe fondul şi în prelungirea grupului Prolog, el a înfiinţat Fundaţia Anastasia, în al cărei program se regăseşte explicit ideea reconcilierii culturii cu spaţiul cultic.
 

În galeriile Catacomba, unde s-a promovat cel mai coerent proiect din ultimii zece ani, arta religioasă şi spiritualistă, în sens larg, a fost curăţată de toţi paraziţii iniţiali. În jurul acestei galerii s-a născut şi s-a fortificat segmentul neotradiţionalist din arta noastră de astăzi", opinează Pavel Şuşară.

În prezent, curatorul Diana Dochia, care a îngrijit expoziţia Christ de Alexandru Rădvan, deschisă în aceste zile la Anaid Art Gallery, spune că "Alexandru Rădvan pune în discuţie creştinismul şi modul în care societatea contemporană se raportează la valorile creştine. Este vorba de o abordare gravă, în care chestionarea dimensiunii umane coboară în cele mai adânci sondări ale sinelui. O viziune sfâşietoare a unei lumi dezordonate, în care mitul a decăzut din drepturi".
 




 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • nopti si patriarhi
    daniel udrea, 23.04.2011, 10:22

    titlul cartii domnisoarei bran, "noptile patriarhului", ne plaseaza, vrand-nevrand int-o dilema ... sa-i zicem oximoronica: trimite cu gandul ba la marquez-iana "noaptea patriarhului", ba la recenta scriitura a lui tudor liviu samuila "noptile generalului albastru" - generalul albastru fiind (dupa cele recunoscute la evenimentul lansarii) chiar general, pe numele sau iulian vlad. cam multi noctambuli trecuti in fictiune! mai rasfirati, preafericirile voastre! mai rasfirati!...

Resurse

 Alte articole de Simona Chiţan
 Alte articole de Doinel Tronaru


Alte articole

 O lumânare, Mihai Brezeanu
 Programul Centrului de teatru Educaţional Replika, septembrie 2019, Comunicat de presă
 IT Dansa din Barcelona, pentru prima dată la Bucureşti - Întâlnirile JTI, 2019, Comunicat de presă
 Interior zero sau în căutarea liniştii complete în care-ţi ţii respiraţia - PulzArt7, 2019, ninat
 Reactor începe noua stagiune cu o premieră - Totul e bine când se termină, Comunicat de presă
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer