Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Cartea de teatru

Incursiuni printre vecini


Observator Cultural, aprilie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Psihoterapolitica este titlul celei de-a doua antologii de dramaturgie contemporană în traducere românească. În avanpremieră, publicăm un fragment din postfaţa care însoţeşte acest volum.
 
În timp ce Clasa noastră se pregătea să facă parte din această antologie, Tadeusz Slobodzianek primea Premiul Nike, una dintre cele mai importante distincţii literare în Polonia, acordată de Gazeta Wyborcza şi printre ai cărei cîştigători se numără Czeslaw Milosz, Tadeusz Rózewicz, Andrzej Stasiuk şi Olga Tokarczuk. Unii ar numi o asemenea recunoaştere drept curat masochism - dar publicaţia lui Adam Michnik exersează astfel de forme de masochism încă de pe vremea cînd sloganul ei era "Nu există libertate fără Solidaritate". Aproape un deceniu înainte ca textul lui Slobodzianek să prindă viaţă, Gazeta Wyborcza publica materiale care confirmau informaţiile istoricului Jan T. Gross despre faptul că polonezii din tîrgul Jedwabne îşi omorîseră propriii vecini evrei.
 
Trei dintre piesele publicate aici vorbesc despre traumatizantele relaţii polono-evreieşti - iar viziunea lui Zadara/ Demirski (Tykocin) şi cea a Malgorzatei Sikorska-Miszczuk (Valiza) sînt forme personale de agregare ale aceleiaşi substanţe care pune în mişcare Clasa noastră a lui Slobodzianek. Sursa documentară a acestuia din urmă e, în mod transparent, "cazul Jedwabne" (care - prin condiţia lui de "deschizător de drumuri", efortul de a dovedi faptele şi de a identifica mecanismele ce l-au făcut posibil - abundă în detalii, de la biografia amănunţită a personajelor la cronologia desfăşurată a pogromului şi a urmărilor lui). La Jedwabne, evreii au fost puşi să plivească iarba din piaţă cu linguriţa, la Jedwabne au cărat statuia lui Lenin pe umeri, la Jedwabne au fost strînşi într-un hambar şi arşi de vii.
 
La Jedwabne, satul era destul de mic pentru ca ucigaşii şi victimele lor de vîrstă apropiată să fi fost, în copilărie, colegi de clasă. Şi totuşi, Clasa noastră nu e o piesă de docu-teatru despre pogromul de la Jedwabne. La fel ca Tykocin şi, dintr-un anume punct de vedere, Valiza, şi la fel ca spectacolele lui Krzysztof Warlikowski (cel mai recent fiind Appolonia), textul lui Slobodzianek e o dovadă a faptului că pe terenul alunecos al tragediei Holocaustului, originalitatea factuală e necreditabilă şi nerecomandabilă. Jedwabne e punctul de plecare al Clasei noastre pentru că ceea ce s-a întîmplat acolo s-ar fi putut întîmpla sau s-a întîmplat deja, mai mult sau puţin la fel, în multe alte locuri. Deşi ar fi fost destul să se întîmple o singură dată. În Tykocin, regizorul Michal Zadara şi dramaturgul Pawel Demirski experimentează teatral (în termeni de ritm, timp, spaţiu şi voci narative) în jurul altui fapt tipic în istoria Holocaustului - acordarea titlului de "Drept între Popoare" celor care au salvat evrei în timpul persecuţiilor, proces care continuă pînă astăzi şi în care autenticele acte de curaj (în Polonia, cine ajuta evrei îşi risca viaţa lui şi a întregii familii) alternează cu imposturile, adevărul topindu-se într-o mare de relativisme pe măsură ce timpul trece, iar paznicii memoriei pier. Iar ceea ce de fapt intră pe terenul nisipurilor mişcătoare e simpla încredere, simpla credinţă umană a lui poate că. În definitiv, asistăm la erodarea continuă a "trupului" poporului polonez, construit, parţial, pe imaginea solidarităţii, a sacrificiului colectiv, indiferent de origine etnică şi socială, şi a martiriului.
 
Rezonînd cu Zadara şi Demirski, în Valiza, Malgorzata Sikorska-Miszczuk abordează în maniera unei simi-farse fantasmagorice (cu personaje non-umane) tema vidului identitar, a verigii care lipseşte în lanţul construcţiei identitare personale, ruptă fiind prin arderea anonimă a genitorilor în crematoriile naziste. După valul antisemit de după război, care a continuat pînă în anii \'60, multe familii şi-au ascuns originile iudaice, adeseori fără a-şi construi o naraţiune alternativă. Această verigă ruptă generează un gol - un gol al istoriei sociale a Poloniei, în mare - care se cere, acum mai mult decît oricînd, recuperat; îşi cere, spinos, o poveste. Intervenţia Muzeului (al Exterminării, dar muzeu în general) în piesa Malgorzatei Sikorska aduce o perspectivă interesantă şi inteligentă în abordarea acestei recuperări imposibile, cea a distanţei dintre viaţă (în care trecutul e încă activ şi nu are nevoie, neapărat, de certitudini, ci de credinţă) şi mortificare colectivă.
 
Sigur că această carte nu e o antologie a celor mai recente texte teatrale despre relaţiile polono-evreieşti. Groapa cu nisip şi Prima dată de Michal Walczak, două piese de dimensiuni medii, în două personaje (El şi Ea), alcătuiesc un diptic (cu replici ajungînd pînă la absurd) despre relaţiile femeie-bărbat, la vîrste diferite, despre imposibila comunicare, aşteptări individuale şi banale, dar inevitabile, ratări de cuplu.
 
În aşteptarea turcului de Andrzej Stasiuk (în România, cel mai cunoscut dintre autorii de faţă, unanim apreciat ca prozator), scrisă şi montată în cadrul proiectului internaţional "After the Fall", iniţiat în 2009 de Goethe Institut, se petrece la graniţa polono-slovacă din Beschizi şi propune o viziune sardonică asupra transformării Estului european în parc de distracţii/ Disneyland capitalist. Foştii contrabandişti şi grăniceri ai erei comuniste, polonezi şi slovaci, deplîng dispariţia "frumoaselor vremi de odinioară", în timp ce noul investitor în zonă vrea să recreeze o imagine standard, de istorie nedigerată, a conceptului de frontieră în ţările Tratatului de la Varşovia, "mai real decît realitatea..., mult mai real decît realitatea...". Critic-ironic, piesa chestionează ficţionalizarea trecutului socialist în două tipuri narative antagonice - versiunea idilică, a învinşilor în noua ordine socială, şi versiunea dramatică - torturi/ sîrmă ghimpată - a mîntuitorilor prin magia economiei de piaţă.
 
Psihoterapolitica lui Dominik W. Rettinger (care dă şi titlul antologiei), subintitulată "Satiră erotică", e, într-adevăr, o parodie, plină de umor, despre universul guvernării în lumea postcomunistă. E o comedie aproape clasică, plină de surprize şi răsturnări de situaţie, păcătuind, cel mult, prin excesul de... personaje pozitive. Sistemul e mai puternic decît individul, politica în zilele noastre e o cloacă alcătuită din oameni buni, iar această alunecare în răul impersonal e la fel de inexorabilă precum mersul stelelor, pare să creadă Rettinger (combătînd, altminteri, practic, ideea că satira e un gen minor şi neapărat vulgar - idee ce pare destul de bine instalată în teatre precum cel românesc).
 

Scrisă în cadrul Laboratorium Dramatu şi datată 2005, Absint de Magda Fertacz are drept personaj central o tînără absolventă de universitate, Karolina, care se sinucide în ziua nunţii. Fertacz practică un fel de "teatru al confesiunii", bazat pe salturi dialogice în timp, preocupat mai ales de incompatibilitatea generaţională. Absint e o piesă vorbind, în esenţă, despre familie şi tarele ei comuniste, şi imposibilitatea de a evada din ipocrizia colectivă altfel decît prin moarte.
 

Cumva, nici o supriză că motivul evreului ca Celălalt evitabil apare chiar şi într-un text despre revolta în contra perverselor automatisme familiale... Dar, cum spuneam, aceasta nu e o carte despre trădare şi solidaritate între evrei şi polonezi. Chiar şi aşa, ea ar putea avea drept motto un anume, foarte revelatoriu pentru actuala stare de spirit în Polonia, citat din În aşteptarea turcului a lui Stasiuk: "MARIKA: Ăştia iar vorbesc despre evrei. Nu puteţi să trăiţi nici o zi fără ei./ CORUL: Sîntem polonezi, regino". Iar polonezii fac bine teatru.





 Toate articolele despre Cartea de teatru


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 C-aşa-i teatrul pe la alţii, Oltiţa Cîntec
 Cărţile de teatru ale anului 2010, Iulia Popovici
 Shakespeare şi meşteşugul teatrului, Iulia Popovici
 Teatrul înalt - Teatrul de artă, o tradiţie modernă, de George Banu, Dan Boicea
 Înălţimi şi prăpăstii în anul teatral 2009 - 2009 - Un an teatral aşa cum l-am văzut, Dan Boicea
 Toate articolele despre Cartea de teatru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer