C-aşa-i teatrul pe la alţii

Indiscutabil una dintre cele mai importante lucrări de teatrologie din 2014, Noi practici în artele spectacolului din Europa de Est / New Performing Arts Practices in Eastern Europe, a apărut la Editura Cartier, în colecţia Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu,  coordonată de Ioana Malău. Editorul volumului este Iulia Popovici, critic de teatru foarte la curent cu starea practicilor artistice din zona fostului perimetru comunist, stare constatată direct, chiar la faţa locului prin participări la festivaluri, reuniuni de tot soiul şi proiecte. Pasionată de noul teatru, Iulia Popovici este ea însăşi autoarea unui volum despre teatrul indepenedent din România, Un teatru la marginea drumului  (Cartea Românească, 2008).

Volumul actual este nu doar binevenit, ci necesar, fiind primul care priveşte artele spectacolului din Europa de Est într-un context comun, oferind o perspectivă comparativă a ceea ce s-a petrecut în aceste spaţii culturale din perspectiva noului estetic în intervalul 2000-2014. Privirea regională este asigurată de un grup de teatrologi şi jurnalişti din ţările respective, care, prin studii, articole şi interviuri, încearcă să ofere o imagine cât mai completă a ceea ce s-a petrecut mai interesant în planul noilor practici artistice. Proiectul acestui volum nu a fost unul de cercetare aplicată, cu o grilă prestabilită, ci unul de carte cu contributori, lăsând fiecăruia libertatea de a opta pentru o perspectivă ori alta de scanare a situaţiei estetice actuale. De aceea, zice şi editorul în O introducere, "unele abordări sunt istorice, altele sistemic-teoretice, iar cele mai multe combină ambele direcţii." Diversitatea stilistică face foarte bine. Fiecare text analitic e exemplificat prin câte un interviu cu una dintre figurile exemplare ale noilor valuri de artişti, pentru a "aduce o concreteţe şi să exemplifice toate aceste elemente diverse şi oarecum abstracte ce fac parte din definiţia termenului de «practică»: preocupările artistice, metodele de lucru, contextul specific al creaţiei artistice". Unsprezece spaţii naţionale şi culturale (Bulgaria, Cehia, Croaţia, Republica Moldova, Polonia, România, Rusia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Ucraina) sunt cartografiate de Kalina Stefanova, Jan Jirik, Natasa Govedic, Suzana Marjanic, Larisa Turea, Iulia Popovici, Witold Mrozek, Maciej Nowak, Oana Stoica, Kristina Matvienko, Ioana Malău, Jan Simko, Daria F. Feherova, Rok Vevar, Amelia Kraigher, Andrea Tompa, Judit Csaki, Victor Sobiianskyi şi Joanna Krakowska.

Pagini de istorie roşie comune au dus, totuşi, firesc, la diferenţe artistice majore. În anumite ţări puse acum sub lupă, lucrurile au stat mai bine încă din perioada comunistă. În Polonia, Ungaria, fosta Iugoslavie, Cehia, avangarda a avut continuitate avantajată de vecinătăţi geografice şi spirituale, regimuri politice mai îngăduitoare, creatori mai îndrăzneţi. Unii au fost mai predispuşi la rezistenţa prin cultură, la înnoire, mai branşaţi la spiritul vremii.
 
Cartea aceasta are o mulţime de calităţi, iar apariţia trebuie salutată. Pe lângă bogăţia de informaţii în privinţa tendinţelor, curentelor, artiştilor, formulelor instituţionale etc., paginile ei permit şi evaluarea locului pe care teatrul românesc îl are în Europa de Est. Din punct de vedere instituţional, cel puţin, pare cel mai mult rămas în siajul fostului sistem. La 25 de ani de la transformarea regimului politic în România, sistemul etatist e în continuare majoritar. Schimbările structurale sunt încă aşteptate, iar independenţii nu se bucură de sprijin aşa cum ar fi normal. Rezistenţa la înnoire e mare în ţara noastră, mai mare decât prin alte părţi ale Europei de Est. Inerţia e foarte puternică; cu puţine excepţii, teatrele de stat reproduc aceleaşi scheme artistice. Există problema schimbului de generaţii, a dialogului între generaţii, a finanţării în funcţie de rezultate, a accesului la resursele neceare creaţiei, a criteriilor de performanţă estetică, de evaluare.
 
Cum e prin alte părţi? Nici pe la alţii nu s-a renunţat la sistemul de stat, nu e cazul. Dar autorităţile locale pragheze, de exemplu, oferă un grant pe doi ani care sprijină funcţionarea unei companii teatrale, a unui grup independent, dându-le oportunitatea de exprimare. Există apoi sprijinul pentru începători, un soi de "prima casă" acordat pe bază de licitaţie de proiecte teatrale.

Care ar fi, într-o sumară trecere în revistă, noile practici la care se face referire în antologie? Câteva dintre ele, căci peisajul actual e extrem de diversificat, iar schimbările au adesea o viteză uimitoare. Nu repetiţie, ca în teatrul tradiţional, ci pregătirea spectacolului, un soi de draft al spectacolului care se finalizează in reprezentaţia propriu-zisă. Se lucrează nu exersând, ci din plăcere, experimentând, încercând variante. Autocraţia regizorului e diminuată, raporturile de putere artistică se ajustează, în favoarea colaborării creative. În privinţa jocului actoricesc, e urmărit gradul lui zero, adică o naturaleţe care are spor de verosimilitate. Proiecte site specific, teatru cross over, teatru documentar, autoreferenţialitate, un public teatralizat. Un teatru postspectacular într-o lume în care vorbim atât de des despre "teatre de război", "spectacolul străzii", "circul mediatic", "actorii politici", "măştile publice".

"Aproape 25 de ani de practică a democraţiei şi de performare a noilor identităţi în societăţi postcomuniste, neoliberale, bazate pe piaţa liberă, postmoderne, neoconservatoare, postdemocratice au arătat cât de iluzorii şi înşelătoare au fost conceptele despre libertate preţuite sub regimul comunist, dar şi cât de provocatoare şi minunată poate fi noua agendă. Teatrul şi artele performative implicate în noul sistem de inter-relaţii socio-economice nu le-au răspuns prin noi practici artistice, ci, mai curând, prin noi strategii de adaptare sau confruntare. (...) Cartea poate fi tratată ca (...) un salt înainte în conceptualizarea practicilor performative din Estul Europei, în noi contexte şi cu alte puncte de plecare. Mai bine de două decenii după căderea comunismului, eticheta globală de «ţări postcomuniste» ar trebui ruptă şi înlocuită cu una nouă sau cu nici una", scrie Joanna Krakowska în "Postfaţa" cărţii. O concluzie perfectă.