Şi mă cere mamă, cere... - D'ale carnavalului

Pentru cei familiarizaţi cu poetica lui Silviu Purcărete era de aşteptat ca regizorul să monteze D'ale carnavalului de I.L. Caragiale. Atracţia estetică pentru farsă, pentru lumea bîlciului, hedonismul carnavalului, al încurcăturilor şi anecdotei, cheful de a mişca în scenă distribuţii numeroase sînt trăsături distincte pentru stilul artistului. Probabil medita de mai multă vreme, discret, aşa cum obişnuieşte, la proiect, aşteptînd timpul şi trupa potrivite. Le-a găsit la Sibiu, unde a izbîndit şi cu alte ocazii, oferind, pe 1 aprilie!, o premieră la care am rîs cum n-am mai făcut-o de multă vreme la teatru. De la Pyramus & Thisbe4You, spectacolul lui Alexandru Dabija de la Odeon, încoace.

Partizan al textului clasic, Purcărete l-a respectat cu fidelitate şi pe al lui Caragiale, pînă la punct şi virgulă, ridicînd pe fundamentul verbal un spectacol ale cărui invenţii se originează în replici. Mizanscena e perfect sferică: din culise dă marche-arrière un camion de unde figuranţii scot la iveală elementele de decor care mobilează activ spaţiul de joc, iar la final totul este strîns şi evacuat în acelaşi mod. E un anunţ subînţeles de genul "Vine circul!" şi chiar vine, desfăşurîndu-se vreme de aproape două ore, echipa expunînd cu firesc şi plăcere o sarabandă de întîmplări hazlii. Convingător în regie e faptul că reprezentaţia pune în valoare litera autorului, comicul piesei, dar îl şi adiţionează cu mijloace tipic spectaculare. Succesiunea de trădări în amor din mica lume de mahalagii scăpătaţi e localizată în "frizăria model Nae Girimea", epicentrul cutremurului carnavalesc din care finalmente nimeni nu iese în pagubă emoţională.

Silviu Purcărete a fost extrem de atent la toate intenţiile piesei şi le-a evidenţiat cu rigoare şi acurateţe. Desenul scenic e precis, nici un detaliu nu e în plus ori în minus. Entropia sărbătorii populare la care ne face parteneri e gestionată cu exactitate, cu grijă la amănunte. E, finalmente, un portret de grup al unei lumi definite prin decalajul dintre ceea ce este cu adevărat şi ceea ce se străduieşte să pară. Lumea aceasta aşază covoare persane direct peste pămîntul lutos, un strat gros pe întreaga scenă, poartă încălţări şi haine scumpe, dar se descalţă la intrarea în frizerie căci se simte mai bine în pîslari sau gumari. Berile, mirosul de mici, mîncatul recuzitei consumabile (cîrnaţi, ceapă, caş, ridichi, varză călită) sînt pe bune, nu mimate, completînd realismul originar. Există cîteva momente antologice în spectacol, unul dintre ele fiind apariţia lui Nae Girimea (Nicu Mihoc), evocînd stilistica filmelor comice mute: costumat elegant, cu o mustăcioară á la Charlot, traversează scena agale, pozează spre public cu un zîmbet de fante, accesorizat cu o combină muzicală albă, din boxele căreia răsună acordurile Castei Diva din Norma lui Bellini! "Curat ca la Norma", va spune ceva mai tîrziu, cînd arbitrează meciul Miţa-Didina, împrejurare în care capacul mini-combinei se deschide precum gura unei soprane şi încep să răsune nişte acute semnificative pentru confruntarea amantelor!  

Cunoscuta creativitate a lui Purcărete nu se dezminte nici acum, fiecare secvenţă a spectacolului uimindu-te prin ceva. Parodic, Crăcănel (Adrian Matioc) fugăreşte din mulţimea prinsă în sărbătoare, un copil costumat exact ca Pampon (Constantin Chiriac), defulîndu-se astfel pentru inegalitatea fizică şi chelfăneala încasată anterior; Miţa Baston (Ofelia Popii) e o republicană împiedicată, ba primind o uşă în cap, ba poticnindu-se în denivelările solului şi căzînd, ba fiind aruncată în maldărul de nylon strîns de gunoieri; legătura ei cu Nae e electrizantă, la propriu, din atingerea lor, sărind scîntei; Didina Mazu e multiplicată cu trei (Cristina Ragos, Raluca Iani, Serenela Mureşan), sugerînd pofta insaţiabilă de amante a frizerului şi satisfăcînd tentaţia de coralitate a regizorului; masivul Pampon înghite cîte-o pastiluţă, vulnerabil la alergături şi situaţii de criză, căci "sufăr de bătăi de inimă"; Crăcănel e asortat vestimentar cu Miţa, purtînd blănuri identice, numai că, în nebunia carnavalului, deşiratul o îmbracă pe cea de mărime mică, devenind încă şi mai caraghios. Corul, nelipsit din montările lui Purcărete, e compus aici din participanţii la sărbătoarea populară şi din mica orchestră, "D´ale band", ce susţine instrumental un fragment cu calităţi de hit, căci, deşi simplu, de doar cîteva măsuri, nu ţi-l mai poţi scoate din cap! 

Autentic efort de echipă, D'ale carnavalului mai are o calitate esenţială, omogenitatea. Partea scenografică, cea actoricească, coloana sonoră se sprijină reciproc, constituind un material scenic unitar. Joaca improvizatoare a fost fecundă. Scenografia lui Dragoş Buhagiar e dinamică, spaţiile se nasc succesiv, în funcţie de nevoile acţiunii teatrale, sînt multiple, se metamorfozează. O uşă banală, un scaun de frizerie, un grătar, nişte lăzi cu sticle ori trei-patru mese au capacitatea de a delimita şi defini perimetre distincte, pasînd publicului sarcina  completării prin imaginare. Muzica lui Vasile Şirli e, ca întotdeauna, un univers sonor în suportul celorlalte. 

Deşi găunoase, personajele caragialeşti din spectacolul sibian îţi devin simpatice. Aşa le trata şi autorul lor, fără concesii, dar cu ataşament, invitîndu-ne să rîdem de ele, de fapt, cu ele, şi să le iertăm. Tot astfel le înfăţişează şi Silviu Purcărete, utilizînd nota potrivită de abordare. D'ale carnavalului are ritm, vivacitate, te ţine prins pînă la final. Cînd îţi pare rău că se sfîrşeşte.