Prezentat în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu (2020), Singur în Berlin (Thalia Theater Hamburg, premiera: 13 octombrie 2012) este, dincolo de aspectul de document, o dramă psihologică de mare subtilitate care, într-un decor dominat de întuneric, aruncă o lumină intensă asupra mecanismelor care generează în unii oameni curajul, în alţii, laşitatea, asupra labirinturilor sufleteşti la capătul cărora, chiar ţinând strâns în mână firul călăuzitor, te poţi rătăci sub influenţa fricii, a durerii şi chiar a speranţei, cu reflexele ei înşelătoare.
Hans Fallada, autorul romanului, a primit în 1945 spre documentare, câteva dosare ale Gestapoului care conţineau datele unui cuplu de germani simpli care, ca un act de rezistenţă, în urma pierderii unui om drag pe fronturile naziste, scriu şi răspândesc cărţi poştale şi scrisori în Berlin denunţând ipocrizia şi cruzimea regimului. Pornind de la aceste informaţii, Fallada creează un univers al oamenilor obişnuiţi care fie se transformă în eroi, fie alunecă în disoluţii morale, hrănindu-şi în mod monstruos instinctul de supravieţuire. Fiecare poveste pe care o înfăţişează autorul îşi găseşte în montarea lui Luk Perceval (lukpercevaljournal.tumblr.com/) o voce anume, o nuanţă recognoscibilă în decorul construit într-o dinamică pregnantă a clarobscururilor, o expresivitate pe care interpretările desenate cu tăioasă inteligenţă (şi cu un fel de detaşare care aduce totul la numitorul comun al emoţiei bine temperate) o pun în evidenţă cu distincţie.
"Mamă, Führerul mi-a ucis fiul", "Mamă, Führerul îţi va ucide şi ţie fiul. Nu se va lăsa până nu va aduce mâhnire în fiecare casă din lume", iată ce spun mesajele lăsate de Anna şi Otto Quangel în imobile din Berlin. Nu este clar dacă aceste cutezanţe disperate, sub forma neînsemnată în care se materializează, schimbă ceva, dacă frânează evoluţiile diabolice ale unei lumi în derivă, dar, cu siguranţă, ele accentuează încă şi mai mult temerile şi dezorientarea celor care le găsesc. "Dacă războiul l-ar face cei importanţi, atunci s-ar termina într-o clipită", spune la un moment dat unul dintre personaje. Doar că nu e aşa, şi inocenţii prinşi într-un fel de capcană a naivităţii sau a speranţei întinse până la punctul de ruptură al logicii, vor plăti mai devreme sau mai târziu. Ironia, dezvăluită la final, este că dintre toate scrisorile distribuite cu enorme riscuri timp de doi ani, doar optsprezece nu au fost raportate Gestapoului.
Luk Perceval şi Christina Bellingen izbutesc, prin adaptarea excepţional de inventivă a unui tom masiv, un fin decupaj al situaţiilor psihologice. Acest atu major al montării reliefează jocurile delaţiunii, ale minciunii, ale trădării generate într-o societate sub teroare, dar şi reflexele lor în cotidian care aduc culori sufleteşti înnegurate peste dramele care s-ar întâmpla oricum în cămine stoarse de dragoste. Enno Kluge, mecanic de precizie, intră într-un mod cu totul absurd, prin întorsături kafkiene ale întâmplării, în capcanele mult prea sofisticate ale Gestapoului, sub bănuiala că ar fi răspândit aceste manifeste. Anchetatorul ştie că Enno nu e făptaşul şi totuşi insistă, trecând pe nebănuite de la mecanisme coercitive la discuţia de la om la om spre a obţine, cu abilitate perfidă, o mărturisire care de fapt să-l servească pe anchetator, în timp ce aparenţele sunt că i-ar rezolva omului de rând, cu autoritate, problemele. Această permanentă, insolită glisare de la fresca imensă, copleşitoare a războiului, la manipulările cotidiene, uneori cu totul gratuite, dar de mare ingeniozitate psihologică, sunt cele care reînnoiesc scenă de scenă interesul viu pentru o montare, care altfel, prin durata şi prin laconismul expresiei artistice ar putea fi recomandată mai mult spectatorilor înzestraţi cu destulă răbdare şi atenţie. Cu o nouă manevră, anchetatorul Escherich îşi păcăleşte apoi şeful cum că i-ar fi dat drumul prezumptivului vinovat, nu pentru că îl ştia pe de-a-ntregul inocent, ci doar ca să-l urmărească mai cu sârg. În spaţiul aproape vid, cu ilustraţii sonore minimale, lăsând totuşi să pătrundă în momente de cumpănă zgomote metalice, ameninţătoare într-un fel sau altul - alarma, ceasornicul, telefonul, scrâşnetul de roţi - vulnerabilitatea personajelor se reflectă înspre audienţă ca un val de neoprit, care spărgând zăgazurile convenţiei scenice dezleagă sonorităţile reale şi metaforice ale unor timpuri altfel cu greu accesibile celor de aici şi acum.
Talentul regizorului secondat cu înţelegere şi talent de trupa de la Thalia Theater face ca discretele accente afective ale spectacolului să persiste în memorie, dincolo de acţiunea captivantă a scenariului. Soţii care-şi ascund secretele şi astfel resimt durerea de a se răni unul pe altul... Singurătăţile aspre care se topesc la o adică în dulceaţă... "E plăcut să auzi lângă tine un bărbat care doarme" spune Hete, una din cuceririle pasagere ale lui Enno. Personajele sunt puse să îşi comenteze emoţiile şi să îşi descrie acţiunile, totul fără zvâcniri sau tremolouri, cu acea măsură exactă care face dreptate unei epoci sau unei situaţii. Justiţia devine chiar "poetică" atunci când Escherich plăteşte ultima masă a lui Enno cu banii alocaţi unui trădător. Într-o scenă memorabilă, anchetatorul intervine din nou cu agilitatea sa alunecoasă într-un joc tipic victimă-călău, la capătul căruia, împinsă pas cu pas către pragul unei insuportabile terori, victima găseşte "singură", cât de ironic, concluzia: "mai bine mor acum". O concluzie pe care va fi dusă la înfăptuire într-o scenă desfăşurată în întuneric total lăsând suspansul să taie scena minute lungi cu unda lui de gheaţă, spectatorii neştiind cine va apărea în lumină la capătul acestei aşteptări strunite, cu iscusinţă demonică, pe corzile groazei. Cuvintele lui Escherich în chip de cortină, "sunt curios dacă îi va plăcea libertatea", debordează tocmai de cinismul dezaprobat prin micuţele cărţi poştale puse la cale de cuplul Quangel (care nu au însă destulă ingeniozitate dublată de miracol în bătălia cu Goliatul maşinăriei sofisticate a Puterii, şi de aceea nu au nici sorţi de izbândă).
Drumul soţilor Quangel este minat de îndoieli şi incertitudini lesne de înţeles, dar de bună seamă că ideea care îi posedă se transformă sub ochii noştri în destin. Între clipa de indecizie curmată de o bruscă hotărâre, sub semnul replicii "Vrei să ne oprim? - Nu, asta este viaţa noastră", şi proiecţia unui viitor în care această clipă se va transformă în durata unei misiuni ("după război, vom găsi ceva pentru care merită să te lupţi"), viaţa lor trepidează în ritmurile hotărârii (curajoase? nebuneşti?) de a nu abandona. Un alt decupaj scenic decelează toată ironia maşinăriilor iscusite, dar greoaie, ale terorii: sunt prinşi, apoi iute eliberaţi pentru că Gestapoul era fixat pe o altă pistă ca punct de reper esenţial al investigaţiei. Mânaţi de forţa destinului căruia nu i se mai pot împotrivi, cuplul supravieţuieşte concentrându-se asupra momentului când se vor bucura de ce au realizat, iar Otto nu se poate opri, în ciuda avertismentului clar, pur şi simplu pentru că îi pare rău de eforturile investite până acum. Când "jumătate din populaţie bagă la închisoare cealaltă jumătate", o astfel de lume întoarsă pe dos nu poate să mai continue prea mult - oboseala războiului, cu toate reflexele ei întunecate şi confuze, îşi va spune cuvântul.
Şi, într-adevăr, nu va mai dura. Din nefericire însă, înainte ca războiul să se termine, cuplul Quangel este prins şi deznodământul fatal nu va întârzia. Otto Quangel pune un semn de exclamaţie, şi nu un punct, concluziei dure care îi echivalează viaţa cu cele "optsprezece bucăţi de hârtie", acele optsprezece scrisori care nu au fost denunţate la Gestapo. În cele din urmă, pesemne, cu ceva mai mult (şi optimismul piesei nu merge mai departe de această limită simbolică...): inspectorul Escherich, istovit profund de această joacă, pe muchie de cuţit, de-a pisica şi şoarecele, şi având revelaţia incomodă a inutilităţii războiului, mărturiseşte: "sunt singurul om pe care pliantele tale l-au doborât, sunt discipolul tău".
Un eseu vizual şi interpretativ despre libertate, fragilitatea condiţiei umane, intimidare şi jocurile manipulării, Singur în Berlin este un spectacol care merită descoperit, trăit cu o anume umilinţă faţă de spiritul de neînfrânt al oamenilor care trec, vertical, prin crize a căror anvergură istorică şi emoţională îi depăşeşte. FITS (sibfest.ro/fits-online) ne va mai înlesni această şansă - urmăriţi reluarea zilei a treia şi a celei de a patra a festivalului în septembrie, octombrie şi apoi, din nou, în decembrie 2020.
Construită cu o fervoare, paradoxal, aproape calmă, pe care o simţi însă intensă şi tulburătoare în adâncuri, montarea invită spectatorul să rămână pe gânduri reflectând asupra rosturilor tâlcuite de actori şi, mai ales, asupra lucrurilor rămase nespuse, ascunse bine în faldurile Istoriei, dar la care putem avea totuşi acces prin momentele de graţie - şi de nelinişte - ale unor mari creatori.
Descarcă programul FITS 2020 aici..