Adaptarea lui Mihail Durnenkov, făcută special pentru The Theatre of Nations din Moscova, păstrează firul narativ, însă intervine asupra dialogului, aducându-l în modernitate. Punerea în scenă plasează acţiunea în bucătăria minimalistă şi elegantă a unei vile din Rusia zilelor noastre. O cameră video orientată spre blatul de gătit surprinde fiecare acţiune a Kristinei (Yuliya Peresild), bucătăreasă în casa contelui şi logodnică a lui Jean, şoferul contelui, care prepară o supă de pui pentru câinele stăpânei sale. Jean (Evgeny Mironov) intră pentru prima dată în scenă contrariat de atitudinea nepotrivită a Domnişoarei Iulia (Chulpan Khamatova), care a preferat să sărbătorească Anul Nou (şi nu Noaptea de Sânziene, cum propunea textul original) la petrecerea angajaţilor, în loc să-l însoţească pe tatăl său într-o vizită la rude. Nu după mult timp, apare însăşi Iulia, stăpâna casei, în căutarea lui Jean. Nepăsătoare la atenţionările lui cu privire la impresia pe care comportamentul ei ar putea-o lăsa invitaţilor la petrecere, aceasta îl atrage într-o conversaţie în care el îi mărturiseşte că ea este singura femeie pe care a iubit-o vreodată, în timp ce Kristin, ostenită după o zi grea, doarme cu capul pe masă. Cei doi se ascund în camera lui Jean încercând să scape de petrecăreţii care dau buzna în bucătărie şi revin pentru a găsi un dezastru de proporţii uriaşe.
Caracterul naturalist al personajului Domnişoara Iulia se face remarcat prin excelenţă în momentul în care aceasta îi destăinuie lui Jean că mama sa purta o ură puternică bărbaţilor, pentru că acesta, făcând-o să se îndrăgostească de el, contele a privat-o de libertate. Astfel că ea îşi propusese să se răzbune făcându-l mereu să se simtă în incertitudine cu privire la loialitatea sa, însă fără a-i oferi indicii concludente pentru nici una dintre variante, aducându-l chiar în pragul sinuciderii. Acelaşi gen de atitudine i l-a insuflat fiicei sale, drept pentru care aceasta s-a despărţit de logodnicul ei, cu teama de a nu fi controlată. Complexitatea psihologică a personajului nu se rezumă doar la acţiuni aparent contradictorii, ci îşi are rădăcina în lucruri concrete, pe care Domnişoara Iulia ştie să le enunţe, dar nu-şi dă seama când acestea îi umbresc raţiunea.
În montarea sa, Thomas Ostermeier pune accent în primul rând pe relaţionarea dintre personaje şi pe interacţiunea acestora cu spaţiul de joc. Domnişoara Iulia este îndrăgostită de Jean, dar, în acelaşi timp, se află şi pe o poziţie de luptă faţă de el; nu e capabilă să aibă încredere în el. Astfel, când Jean îi propune să fugă şi îi prezintă planul lui despre noua viaţă pe care şi-ar putea-o construi împreună şi pentru care ar avea nevoie ca ea să contribuie cu bani, devine reticentă. Jean consideră că ea şi-a anulat statutul de superioritate în urma a ceea ce s-a întâmplat între ei în noaptea în care s-au ascuns în camera lui. Domnişoara Iulia începe să întrevadă repercusiunile faptelor sale, se panichează, cei doi se acuză reciproc şi pornesc un scandal violent atât prin limbaj, cât şi prin gesturi: ea vrea să-i arate lui unde-i este locul, în timp ce el doreşte să-şi demonstreze autoritatea nou dobândită intimidând-o, bruscând-o şi chiar băgând-o în congelator. Cei doi protagonişti oscilează între dominator şi supus, între hăituitor şi pradă, strigându-şi tot ce poartă mai rău în subconştient despre mediile din care provin, în ciuda iubirii pe care o proclamaseră înainte. Un război intens între clase, arătat atât de clar încât pare o caricatură. Tocmai de aceea, deloc surprinzător a fost faptul că acţiunile cele mai cutremurătoare au stârnit unele hohote de râs în sală.
După ce decid că niciunul nu mai poate rămâne în acea casă şi se pregătesc de plecare, Domnişoara Iulia îşi dă seama că nu poate pleca fără câinele ei. Îi spune lui Jean că mai bine îl omoară decât să-l lase singur, iar el, un individ cât se poate de practic, ucide fără să stea pe gânduri ''singura fiinţă care o iubeşte necondiţionat'' pe Domnişoara Iulia. Jean este sunat de conte, care se întorsese acasă după noaptea trecută, şi care îi ordonă să pregătească maşina. Această figură autoritară, a cărei prezenţă a apăsat pe umerii personajelor pe toată durata spectacolului şi care se coagulează acum într-o voce dând un ordin, are un efect remarcabil asupra lui Jean, funcţionând aproape ca o conştiinţă. Începe să vadă lucrurile mult mai clar şi îşi dă seama că nu se poate insubordona: recunoaşte ce are de făcut şi îmbrăţişează sentimentul familiar al supunerii. Pe de altă parte, Domnişoara Iulia se simte copleşită de faptul că trebuie să decidă pentru sine. Această putere este atât de înfricoşătoare încât este în stare să accepte orice numai să nu decidă ea. Astfel, îl roagă pe Jean să-i spună ce să facă, promiţând că nu va cere explicaţii, ci va face întocmai cum spune acesta. În ciuda a ceea ce a învăţat de la mama ei, în ciuda a ceea ce presupune statutul său înalt şi autoritatea sa, Domnişoara Iulia este gata să cedeze controlul asupra propriei vieţi oricui, de teama de a-şi asuma răspunderea pentru propriile greşeli. Jean îi sugerează că există o singură soluţie pentru ea: să se sinucidă.
Violenţa - sugerată sau arătată - conferă piesei naturaliste o latură comico-grotescă şi ne obligă să analizăm lupta pentru putere dintr-o perspectivă mai degrabă fizică decât socială. Astfel, reprezentarea ''alternanţelor dintre înălţări şi prăbuşiri'' este adusă în concret. Thomas Ostermeier, împreună cu Mihail Durnenkov, arată relevanţa în zilele noastre a unui subiect care guverna societatea în anul 1888. Oare doar atunci?
Descarcă programul FITS 2020 aici..